Îl crescusem pe Luca de când încăpuse cu totul în ligheanul de rufe. Mama lui murise, iar tatăl nu se mai întorsese. La douăzeci și cinci de ani, după un accident de muncă, avea nevoie de luni de recuperare și de o locuință în care să poată intra fără să se ridice din scaun. Eu aveam o casă și șase trepte la intrare.
Pe afișul de vânzare am scris că anexa e locuibilă și că pomul din față rodește o dată la doi ani. Găsisem un cumpărător și programarea la notar. Luca a apărut când eram pe punctul de a scoate ochelarii din husă. Ținea o foaie pe care își trecuse numele mai întâi și încă douăzeci de nume după el.
Erau vecini, colegi și oameni care trecuseră pe la casa noastră. Cizmarul din capătul uliței îi promisese resturi de lemn și o zi de lucru. O vecină voia să dea poarta mai lată pe care o avea în magazie. Cineva măsurase deja ușa de la anexă. Și aproape toți aveau câte un lucru mic pe care îl puteau aduce.
Luca mi-a spus că luase și el o decizie fără mine. Acceptase schimbul la birou, în aceeași firmă, după ce se temuse că nu vor mai avea loc pentru el. Putea plăti recuperarea treptat. Avea nevoie mai ales să încerce și să se poată întoarce singur seara în casa unde îl așteptam.
Am citit toată lista, până la ultima semnătură, și am pus ochelarii înapoi. Cumpărătorul se ocupase ani buni cu montarea de uși. Când a auzit ce strânseseră, l-a întrebat pe Luca în ce zi se apucă. Notarul și-a pus pixul înapoi în suport și a întrebat dacă mai semnăm.
Toamna a stricat jumătate din rampa lor, dar a doua a ieșit dreaptă. În vinerea când Luca a trecut pe ea pentru prima oară fără ajutor, eram la geam cu o plăcintă în brațe. Am deschis ușa și m-a apostrofat ca atunci când avea șapte ani. „Buni, mi-ai promis că mă lași s-o deschid eu.”