Îmi aveam mâinile pline de sacoșe când fiul meu a sunat de pe telefonul cu butoane pe care i-l lăsasem în ghiozdan. „Eliza nu se simte bine. Mama a zis că vine repede și a trecut o grămadă.” Avea opt ani. L-am întrebat ce face surioara lui. O ținea cu capul pe genunchi și îi dăduse iepurele de pluș.
Mama lor locuia la zece minute de mine. Divorțaserăm după o vară în care ne certaserăm până și pentru ordinea pantofilor. În hol am găsit trei pantofi și două geci puse la ușă. Băiatul încercase să îi încalțe pe amândoi și se încurcase când sora lui începuse să plângă.
Vecina pe care o chemase mama lor să stea cu ei era jos, la farmacie. O sunasem deja pe mama copiilor, dar telefonul îi rămăsese acasă, la încărcat. Pe masă, lângă el, era un bilet pentru vecină. Ieșise după cheia de la centrala veche, fiindcă mirosea neobișnuit în dreptul țevii din spate și nu voia să piardă timpul.
Am luat copiii și am ieșit. La poartă, o mașină a serviciului de urgență se oprise deja. Mama lor ajunsese în capătul străzii, unde o prinsese o amețeală și unde un bărbat cu un câine îi împrumutase telefonul. Când ne-a văzut, și-a lăsat pentru prima dată în ziua aceea umerii în jos.
Pe copii i-au văzut medicii, iar noi am așteptat să verifice instalatorul înainte să se întoarcă cineva. Seara, la mine acasă, băiatul a întrebat dacă fusese prea fricos când sunase. Mama lui i-a spus că numărul acela fusese acolo tocmai pentru zilele în care nu știe pe cine să cheme întâi.
Când s-a încălțat din nou Eliza, i-a rămas un pantof într-o pungă. Fratele ei l-a așezat lângă perechea mea, în mijlocul holului. Am mutat pantofii mei puțin mai la stânga și i-am lăsat loc. Mai aveam multe lucruri de hotărât cu mama lor, dar cu locul acela ne-am descurcat imediat.