Abia mă obișnuisem cu ideea că la nouăzeci și șase de ani cineva te poate certa dacă îți dai singură jos șosetele. Când a intrat asistenta cu un nou-născut, am crezut că greșise ușa. Mi-a spus că mama lui își termină analizele și o rugase să-l aducă întâi la mine, dacă vreau să-l țin câteva minute.
Pe marginea păturii era cusut un prenume. Ileana. Fata mea se numea așa și făcuse pătura la școala de croitorie, înainte să plece să lucreze la oraș. Trecuseră patruzeci de ani de când nu mai văzusem litera E atât de mare, aproape cât celelalte toate împreună.
Ileana murise tânără, iar lucrurile ei plecaseră în trei cutii. Una ajunsese la o colegă însărcinată care nu avea cu ce să îmbrace copilul. Eu semnasem pe capac și dusesem cutia la poștă. De atunci nu mai știusem nimic despre ea. „Cine e mama lui?”, am întrebat asistenta.
O chema tot Ileana. Colega fetei mele îi dăduse numele ei atunci când se născuse. A intrat mai târziu, cu papucii duși pe-o parte și cu o mână pe perete. Îmi spusese cineva că devenise medic, dar am recunoscut-o întâi după felul în care și-a strâns buzele ca să nu plângă. Exact așa făcea maică-sa pe vremuri.
Mi-a povestit că păturica fusese în fiecare locuință a ei, la buletin, la cămin și apoi în dulapul pentru primul copil. Când aflase că sunt internată în același spital, întrebase de mine la toate etajele. Nu trebuia să țin minte nimic pentru ea. Voia doar să știe cine cususe inițiala cea mare.
Copilul a deschis ochii. I-am spus că aceea care a cusut-o se înfuria ori de câte ori trebuia să desfacă o cusătură. Apoi punea apă la fiert, aștepta ceaiul și începea din nou. Ileana cea tânără a râs. „Și eu fac la fel.” M-am așezat mai bine în pernă. Pentru prima dată după mult timp, salonul mi s-a părut prea mic pentru câtă lume încăpea în el.