La două săptămâni după înmormântarea fiului meu, Alina mi-a pus valiza sub streașină. Casa o renovaserăm eu și el, vară după vară, și încă știam ce scândură din hol scârțâie. „Aici văd peste tot urmele lui”, mi-a spus. Au urmat niște cuvinte grele, iar eu am luat valiza și m-am dus la sora mea.
A doua dimineață, o vecină a adus o pungă cu papucii, parfumul și fotografia făcută în ziua în care terminaserăm camera mare. În poză, fiul meu mă strângea la piept peste o bluză roz. În colț se vedea Alina, încă în salopetă, cu un petic de lavabilă pe obraz.
Câteva ore mai târziu a bătut și Alina la ușă. Avea o copie mică după aceeași fotografie. Încercase să desprindă rama atunci când îmi trimisese lucrurile și găsise pe cartonul din spate lista cumpărăturilor de la renovare. Fiul meu notase lângă ele ce adusese fiecare, până și termometrul pentru zugrăvit pe frig.
Dedesubt, găsise câteva rânduri scrise de el după accidentul mai mic, de acum cinci ani, când îi căzuse tencuiala lângă cap. Își dorea ca mama lui să aibă totdeauna un loc acolo. Și ca soția lui să poată schimba orice în casă fără să simtă că șterge ceva din el.
Alina mi-a cerut să vin să aleg o cameră. I-am propus mai întâi o vizită, să vedem dacă putem sta de vorbă două ceasuri fără să vorbim prin fiul meu. Am mers împreună și la notar ca să lămurim cheltuielile și actele. Fotografia am pus-o deoparte în timp ce ne uitam pe documente.
După o lună, am ajutat-o să mute masa din camera mare. Era prea grea pentru două femei pe care nu le întrebase nimeni dacă mai vor să mute împreună o masă. Când a scârțâit scândura, Alina s-a oprit și a început să râdă prin plâns. Ne-am așezat chiar acolo, pe podea, cu fotografia între noi.