La patruzeci și opt de ani aveam o casă mică în Pitești, un câine mare și o cană în care puneam cheile de rezervă. Stătusem singură destul cât să știu ce vecin vine după sunetul soneriei. Femeia cu valiza verde a bătut direct în poartă. Câinele a lătrat. Ea l-a strigat „Șnur” și animalul s-a așezat imediat.
Șnur fusese numele ales de mama, în cele zece zile cât apucase să-l cunoască. Eu îl schimbasem după înmormântare. Străina mi-a spus că se numește Sorina și că la vârsta mea s-ar fi mirat și ea dacă venea cineva cu o poveste despre familie. A întins mâna spre câine. Avea degetele lungi și subțiri ale mamei.
Erau surori. Sorina crescuse cu o mătușă în alt județ. Când erau mari, mama o găsise și începuseră să-și trimită fotografii. Îi trimisese chiar și o poză cu câinele culcat pe o bucată de sfoară. Mama nu îmi spusese nimic fiindcă povestea dintre ele încă se lega, după niște ani în care fiecare crezuse că cealaltă știe unde se află.
Am invitat-o în bucătărie. Mi-a arătat corespondența și o fotografie veche în care erau amândouă, cu câte o fundă verde, ținute de umeri de bunica. Eu o văzusem pe mama în poza aceea, însă fotografia fusese îndoită la jumătate, ca să încapă în ramă. Sorina adusese copia întreagă.
La final mi-a explicat de ce avea valiză. Venise cu trenul de dimineață și cumpărase bilet de întoarcere. Încă mai avea o oră. I-am făcut o cafea într-o cană ciobită. Până să plece, mi-a spus că și ea își bea cafeaua în cana cea mai urâtă, ca să le păstreze pe cele frumoase pentru cine vine.
A doua oară, i-am spus să ia bilet numai dus. A dormit la mine două nopți, iar Șnur a stat în dreptul valizei. La plecare, a găsit în buzunarul lateral o cheie de rezervă și un bilet. Dacă se întoarce și eu nu sunt acasă, poate să intre. Câinele o va recunoaște.