La unu noaptea, când se aude frigiderul de băuturi din orice colț al benzinăriei, a intrat o femeie cu un bebeluș adormit la umăr. Îi lipseau douăzeci de lei pentru pachetul de scutece. A pipăit din nou buzunarele de la geanta copilului, de parcă banii ar fi putut să apară dacă mai căuta o dată. I-am dat diferența și am pus pachetul într-o pungă.
N-am reținut cum o cheamă. Am ținut minte că își muta copilul cu multă grijă de pe un umăr pe celălalt, fiindcă nu știa dacă punga ține. Am găsit una mai groasă. A plecat spunând că trece să-mi dea banii când iese soțul de la muncă.
Au trecut patru ani. Mă pregăteam să schimb tura când o fetiță mi-a pus un borcan pe tejghea. Înăuntru erau monede, bancnote mici și câteva hârtiuțe mototolite. În spatele ei, o femeie voia să-mi spună ceva, dar tot îi venea să râdă. Am recunoscut-o după felul în care a ridicat punga să vadă dacă ține.
În borcan erau patru sute și ceva de lei. Își făcuse obiceiul să pună deoparte restul de la cumpărături pentru cine rămânea fără bani exact la ce îi trebuia. Le mai povestise altor oameni. Pe hârtiuțe notasese ce fusese plătit până atunci, fără nume. Lapte praf, un bilet spre Buzău și o pungă cu mâncare pentru pisici.
Mi-a dat douăzeci de lei separat. I-am rugat să-i lase în borcan. Șeful a adus o cutie mai mare și mi-a spus că e de acord să o ținem după tejghea. Acum vindem scutece și la pachete de câte trei bucăți, pentru oamenii care se întorc abia dimineața acasă.
Fetița a vrut să scrie prima pe cutie. M-a întrebat dacă scriem „pentru mame”. I-am spus că uneori se opresc și tați, bunici și oameni care n-au pe cine să sune noaptea. A desenat un bec mare în dreptul capacului. Când vine la benzinărie, se întinde pe vârfuri să vadă dacă e încă acolo.