Căutam în ghiozdanul lui Mihai o adeverință de la școală, cu permisiunea lui. Din buzunarul îngust a căzut o ecografie împăturită în patru. I-am arătat fotografia. L-am întrebat dacă știe a cui e. A făcut un pas în spate și mi-a zis să nu îl chem încă pe tata. Apoi a întors hârtia spre mine.
Recunoșteam felul în care făcusem cifra șapte. Pe spate notasem, cu un pix mov, ora unei programări și cuvintele „de luat trenul”. Ecografia era din sarcina în care îl purtasem pe el. O crezusem pierdută la ultima mutare. În dreapta datei văzusem ceva ce nu scrisesem eu. Cineva tăiase un nume cu o singură linie.
Mihai găsise fotografia într-o carte dată la schimb la biblioteca școlii. Pe prima pagină erau inițialele mamei mele. Ea păstrase în dulap două cărți de poezii și albumul cu toate fotografiile lui, inclusiv cele în care încă nu se vedea mai nimic. După ce murise, donaserăm cărțile fără să le răsfoim.
Numele tăiat era numele tatălui meu. Nu apucase să mă vadă însărcinată. Mama îi pusese numele lângă data ecografiei, apoi îl ștersese ușor și scrisese în loc, foarte mic, „i-ar fi plăcut să vină cu noi”. Mi-am șters mâna cu șorțul, de parcă aveam făină pe degete.
Mihai îmi ascunsese fotografia doar fiindcă voia să o pună într-o ramă, la un loc cu cea în care bunica îl ținea deasupra chiuvetei și se chinuia să-i spele părul. Îi fusese teamă că mă întristează. I-am spus că, dacă se poate, aș vrea o ramă care lasă să se vadă și spatele.
Acum fotografia stă pe pervaz în două foi de sticlă. Mihai o arată numai celor care întreabă. În rest, e acolo pentru noi. Încă mai întorc rama când fac curat și, de fiecare dată, citesc scrisul mamei înainte să șterg praful.