Când verișorii au început să taie cozonacul, Jana m-a măsurat peste burtă și a zis că la următoarea aniversare pot veni la ofertă, și mamă, și bunică. Câțiva au râs. Tocmai împlinisem patruzeci și cinci de ani. De sub masă, soțul meu mi-a căutat mâna. I-am dat farfuria în locul ei, să nu vadă că tremur.
Jana și-a continuat socoteala cu voce tare, încercând să afle câți ani voi avea la serbarea de clasa întâi. Nimeni nu s-a gândit s-o întrebe ce aniversam noi, de fapt. Cu un an înainte strânsesem pătuțul pe care îl asamblaserăm prea devreme. În sufragerie rămăseseră patru urme rotunde pe parchet.
În capătul mesei, Maia, fata Janei, a scos o foaie împăturită. O rugaseră la școală să deseneze o persoană pe care o consideră curajoasă. Pe hârtie era o femeie cu o burtă cât o lună și un semn mic pe braț. „Mătușa Dana. Ea m-a învățat să nu-mi fie rușine când îmi e frică.” A explicat asta mâncând cozonac, de parcă era evident.
Cu câteva luni în urmă o însoțisem la o recoltare de sânge. Îi spusesem că eu păstram în geantă un nasture albastru, de care mă țineam în sălile de așteptare. Se vede că observase și brațul vânăt. Copiii văd lucruri pe care la masă le ascundem mai ușor de adulți.
N-am pus-o pe Maia să-mi ia apărarea. I-am cerut Janei să mă strige pe nume și să lase vârsta mea în grija mea. Mai târziu a venit în bucătărie, a pus ibricul pe foc și a zis că fusese răutăcioasă. Pentru prima dată în seara aceea mi-a pus o întrebare adevărată. „Ție de ce ți-e frică?”
Fetița noastră s-a născut într-o joi. Jana a venit cu mâncare, fără glume pregătite, iar Maia cu desenul și cu un nasture cusut pe rama lui. E primul lucru pe care îl vede fiica mea pe peretele camerei în care au încăput, în sfârșit, cele patru picioare ale pătuțului.