De fiecare dată când urcam la mormântul Ioanei găseam câte o panglică roșie înnodată de grilaj. O puneam pe seama surorii ei. În duminica aceea, Ada, care abia învățase să vorbească în propoziții lungi, a mângâiat nodul și a spus foarte limpede că doamna din fotografie îl face mai frumos.
Avea șase luni când mama ei murise într-un accident. Cunoștea fotografia din sufragerie, însă nu-i povestisem despre panglici. M-am lăsat pe vine. „Unde ai mai văzut-o, tati?” Mi-a răspuns că o ajutase să îmbrace o păpușă la grădiniță. Până luni n-am dormit două ore legate.
Educatoarea a înțeles imediat despre cine vorbeam. O croitoreasă din sat venea o dată pe lună să le arate copiilor cum se coase un nasture. Am găsit-o lângă fereastră, desfăcând niște bucăți de catifea roșie. Când s-a întors, am înțeles de ce o fetiță de trei ani le putea confunda.
Femeia era mătușa Ioanei din partea tatălui. Plecase din țară tânără și se certase cu familia la împărțirea unei livezi. Eu nu o cunoscusem. Avea sprânceana stângă tăiată parcă din aceeași fotografie și obiceiul Ioanei de a apropia dinții când râdea. La vestea accidentului nu prinsese înmormântarea.
Panglicile veneau dintr-un sul cu care îi împletea Ioanei părul când era mică. Nu îndrăznise să bată la noi. „Am fost îmbufnată douăzeci de ani. Cum să apar acum și să cer un loc la masă?” Ada i-a pus păpușa în poală și a anunțat că la noi este un scaun gol lângă geam.
Acum mergem câteodată toți trei sus pe deal. Ada știe că mama ei a murit și că tanti Ileana seamănă cu ea. A păstrat o panglică în sertarul cu șosete. Mi-o aduce sâmbătă dimineața, când îi fac codițe, și mă ceartă întocmai ca maică-sa. „Mai încet, omule, că părul e prins de copil!”