Încă aveam două agrafe din coafura de mireasă când socrul meu a răsturnat un coș de rufe lângă mine. Spunea că așa își începe viața o noră gospodină. I-am întins coșul înapoi. Palma a venit înainte să apuc să mă ridic. Iar Doru, cu care mă căsătorisem cu douăzeci de ore mai devreme, s-a uitat lung la șireturile lui.
Am ieșit până la poartă să îmi trag sufletul. Mă durea obrazul, dar mai tare mă durea că bărbatul pe care îl iubisem nu făcuse nici măcar pasul până la mine. Sora lui a venit desculță, cu poșeta mea în brațe. Mi-a zis că rufele erau ale ei și că tatăl ei făcuse aceeași scenă și cu prima noră.
În poșetă era un plic de notar. Cu un an înainte îi dădusem socrului bani pentru atelierul de tâmplărie. Ne înțeleseserăm, în scris, să înceapă să-i pună înapoi după nuntă. Eu venisem cu o amânare de șase luni gata pregătită. Bărbatul care mă lovise a ieșit la poartă numai când a văzut hârtia.
A întins mâna după ea. Am împăturit foaia și am pus-o la loc. „Împrumutul îl discutăm mâine în atelier, cu contabila. Ce ai făcut aici discut acolo unde hotărăsc eu.” Sora lui Doru m-a dus la dispensar și a rămas când am cerut să fie consemnată lovitura. În mașină, pentru prima dată, mi-a povestit ce se întâmpla când se încuia poarta.
Doru m-a găsit după-amiază la mama. Nu a venit cu flori. A venit cu haina mea, două agrafe strâmbe și adevărul despre tăcerea lui. Îi fusese teamă de tatăl lui de când era copil. L-am ascultat. I-am spus că pot înțelege de unde venea teama lui și că tot aveam nevoie să locuiesc departe de casa aceea.
Am închiriat o garsonieră. Datoria a fost plătită în rate, după calendarul inițial. La noi, primul musafir a fost sora lui. A venit cu un coș de răchită pe care l-a așezat la ușă. În el erau mere, o față de masă și cheia de rezervă de la mașina ei. „De data asta”, mi-a zis, „să n-aștepți pe nimeni ca să poți pleca.”