Știam ce sertar se blochează la ei și ce farfurie preferă fiecare copil. În fiecare duminică intram cu un fel de mâncare și ieșeam după ce puneam rufe la uscat. Nimeni nu mă rugase să fac asta de ani buni. Mi se păruse că acesta e felul nostru de a ne iubi.
În duminica aceea am auzit-o pe fiica mea spunând „aș vrea să apuc și eu s-o surprind o dată”. Am presupus că vorbește despre șefa ei. Apoi am auzit: „Mama vine întotdeauna mai devreme și găsește totul pe jumătate făcut.”
M-am întors acasă cu tortul întreg. La ora două m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine. „Foarte. La tine când pot veni?” A făcut o pauză atât de lungă încât am crezut că se întrerupsese legătura. „La cinci. Te rog frumos, la cinci fix.”
La cinci, cel mic a deschis într-un șorț care îi venea până la glezne. Pe masă erau șase clătite îndoite prost și un cartonaș pe care scria „prima masă făcută de noi pentru buni”. Clătitele erau reci. Le-au trebuit patru încercări să le scoată din tigaie.
Fiica mea crezuse că mă supăr dacă îmi cere să vin mai rar. Eu crezusem că, dacă nu car două sacoșe, n-am niciun rost la masa lor. Ne-a trebuit o după-amiază și ultima lingură de gem ca să spunem lucrurile acestea cu voce tare.
De atunci păstrez cheia pentru urgențe și sun înainte. Duminica trecută am fost invitată la ora unsprezece, pentru că aveau chef să frământăm împreună. Am mers cu mâinile goale. N-a fost niciodată atât de plăcut să bat la ușă. Povestire de ficțiune.