Când m-am așezat la masa șapte, am recunoscut ciupitura din piciorul scaunului. O făcusem chiar eu, cu lada de cartofi, la douăzeci și patru de ani. Acum aveam șaizeci și opt și o nepotrică absolventă de Conservator. Pentru ea ieșisem în oraș.
Totalul era 4.100 de lei. Făcusem socoteala din meniu cu nepotul cel mic, care învăța adunarea. Lui îi ieșiseră 620. Chelnerul a zâmbit, m-a bătut ușor pe umăr și mi-a sugerat că, la petreceri, lumea uită ce bea.
Am întors foaia spre lampă. Pe ea se imprimaseră din greșeală două comenzi. Una avea ora 18:12. La ora aceea noi eram la Conservator, iar nepoata cânta încă bisul. Pe cealaltă se vedea cifra șapte și, dedesubt, unsprezece.
Când i-am arătat patronului, a tras un scaun și a verificat în registru. Clientul de la unsprezece, o firmă care ținuse o recepție, achitase cu ordin de plată. Suma rămăsese deschisă în casa de marcat și fusese transferată din greșeală.
Chelnerul s-a întors cu 620 de lei pe bon și cu o felie de tort din partea casei. „Pe umăr nu m-a mai bătut nimeni de când am spălat ultima tigaie aici”, i-am spus. A zâmbit din nou, dar de data asta a ascultat până la capăt.
Nepoata a împărțit tortul în șapte, deși îl tăiau de obicei pentru doi. Felia în plus i-a întins-o băiatului care strângea farfuriile. S-a așezat pe scaunul ciupit și ne-a întrebat cum a fost concertul. De asta îmi amintesc cel mai bine. Povestire de ficțiune.