În certificatul meu de naștere, rubrica tatălui era goală. Numele lui a ieșit la iveală când mama a vândut apartamentul, într-o scrisoare lipită de fundul unui sertar. I-am scris. După un test de rudenie făcut de comun acord, m-a rugat să ne vedem lângă chioșcul din gară.
Ținea o sacoșă de pânză cu două mere și o fotografie. În fotografie eram eu, în costum de pitic la serbare, cu barba din vată pusă strâmb. Numai bunica avusese poza aceea. I-am întors-o în palmă ca să văd ce scrie pe spate.
Data era a doua zi după serbare. Dedesubt, bunica notase numele trenului de Iași. Îi trimisese câte o fotografie prin mecanicul care făcea cursa de vineri. Așa aflase că îmi căzuse primul dinte și că purtam pantofi cu arici.
„Și tu ce-mi trimiteai?” A scos din sacoșă o cutiuță cu chitanțe de poștă și șase cărți de copii. Toate se întorseseră. Pe ultima scrisese adresa greșit cu o cifră. „După aia puteam să mai încerc. Asta e partea pentru care n-am nicio scuză.”
Era prima propoziție pentru care m-am bucurat că venisem. Puteam să ies din gară fără să fiu pus să aleg între versiunea lui și a mamei. Am luat unul dintre mere. El l-a tăiat în patru cu un briceag tocit, exact cum făceam eu.
Nu i-am zis tată atunci. L-am întrebat dacă știe să repare o clanță. A venit sâmbătă cu șuruburi și a stat la o cafea proastă trei ore. În fotografia pe care i-am făcut-o când pleca am scris data corectă. Povestire de ficțiune.