Rochia albastră stătea în vitrină de la începutul toamnei. Când treceam pe lângă ea cu Ilinca, fiica mea încetinea pasul. După șase săptămâni de cusut fermoare la lumina lămpii, strânsesem destui bani să o surprind înaintea serbării.
În magazin, Ilinca a dus mâna la mâneca rochiei. Vânzătoarea a luat umerașul și l-a ținut deasupra capului ei. „Asta e o piesă de prezentare. Avem reduceri în spate.” Nici măcar nu apucasem să întrebăm cât costă.
Fetița s-a tras lângă mine. În poșetă purtam trusa cu care mergeam după aceea să schimb niște nasturi. Când i-am deschis capacul, Ilinca a văzut o bucată din același satin albastru prinsă cu bold de pernuță.
Lucrasem tivul acelei rochii pentru atelierul care aproviziona magazinul. În căptușeală rămăsese un mic fir verde pe care nu apucasem să îl scot. I-am arătat vânzătoarei locul, fără să întorc rochia pe dos de tot. A coborât umerașul. Deodată aveam voie să atingem tot.
„Dacă tu poți să faci asta, de ce n-am alege noi cum să arate a mea?” m-a întrebat Ilinca. A ales să ieșim. La mercerie a cerut material albastru cât marea și trei nasturi roșii. Nu înțelegeam de ce trei până nu mi-a desenat buzunarul în formă de corabie.
La serbare, Ilinca a stat în ultimul rând. Când și-a spus poezia, și-a scos din buzunar o barcă împăturită din hârtie și a făcut-o să plutească prin aer. Din rochia din vitrină i-ar fi lipsit tocmai acel buzunar. Din a noastră i-a căzut o corabie întreagă.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.