La ziua Corinei, unchiul meu a făcut pentru a treia oară gluma cu două generații la aceeași masă. Ea are douăzeci de ani mai mult decât mine. A râs din politețe și a adus tortul. Eu mi-am pierdut telefonul între pernele canapelei ei verzi.
Când am băgat mâna după el, am scos întâi o fotografie. Corina apărea pe o scenă mică, în pantofi de dans, cu părul până la mijloc. Pe spate scria numele unui cinematograf pe lângă care treceam în fiecare zi. Acum avea geamurile acoperite cu ziare.
Am arătat fotografia. Corina a rămas cu tortul în mâini. „Acolo trebuia să mă mai întorc o dată”, a zis. În cei trei ani de când eram împreună nu-mi spusese niciodată că dansase pe o scenă. Îi știam numărul de la pantofi și comanda de cafea. Îmi scăpase un teatru întreg.
Repetase șase luni pentru o reprezentație pe care o ratase în seara când sora ei ajunsese la spital. După aceea sala se închisese și fiecare plecase în alt oraș. Păstrase fotografia sub pernă pentru că era singurul loc unde o putea găsi fără să răscolească dulapul.
I-am cerut să-mi arate primul pas. Unchiul meu a dat scaunele la perete, neașteptat de serios. Corina a ales muzica și mi-a pus mâna corect pe umărul ei. „Dacă mă calci, să știi că anii nu te scuză”, a spus, și de data asta am râs amândoi de-adevăratelea.
A doua zi am trecut pe lângă cinematograf. Pe ușă apăruse un afiș despre întâlnirea foștilor artiști. Corina a notat numărul și a sunat singură. Eu am ținut fotografia până când a terminat. La ea acasă, acum stă în ramă, deasupra canapelei.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.