Când am plecat cu o femeie mai tânără, i-am spus Anei că viața noastră avea mereu același program. Școală, teme, cină, pus trei copii la culcare. După unsprezece ani, îl știam pe de rost. Abia după divorț am aflat cât de puțin făcusem eu din el.
Într-o joi, fiica mea mi-a dat trei bilete la un spectacol de cartier. „Să le ții până seara. Și să nu întârzii ca data trecută.” Pe afișul lipit la cinematograful vechi scria că începe la șapte. Am ajuns la șase și douăzeci fiindcă țineam minte cum se uitase la mine data trecută.
Ușa laterală era deschisă. Pe scenă, sub un bec galben, Ana dirija doisprezece adolescenți. A bătut de două ori în pupitru și un cor întreg a luat aer. Fusesem căsătorit cu femeia asta unsprezece ani și nu-mi aminteam s-o fi văzut vreodată în lumina unui reflector.
Când m-a observat, mi-a arătat cu degetul spre ușă. În foaier mă așteptau băieții noștri cu hainele de schimb într-o sacoșă. Biletele erau pentru noi trei. Fiica mea cânta în cor, iar eu eram singurul care nu știa.
Am ajutat un copil să-și lege șiretul, pe celălalt să-și găsească rândul. Când Ana a apărut la aplauze, fetița noastră a împins-o în față. Cei de lângă noi îi știau deja numele. Repetau cu ea de două ori pe săptămână de când eu încă locuiam în casă.
La ieșire i-am spus că poate conta pe mine să iau copiii în serile cu repetiții. Ana m-a întrebat dacă înțeleg că asta înseamnă și marțea ploioasă, și joia când sunt obosit. Am pus în calendar ambele seri. Joia următoare nu mai aveam bilet la spectacol. Aveam de pregătit cina.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.