Elena a cerut o rochie simplă, cu mâneci de dantelă, și flori din grădină. Avea șaptezeci și șase de ani, iar omul care o aștepta lângă poartă îi fusese primul iubit. Nu se mai văzuseră de cincizeci și opt de ani. Fiecare crezuse că celălalt alesese să uite.
În tinerețe, el plecase la o școală militară, iar părinții Elenei îi promiseseră altcuiva mâna fetei. Scrisorile ajunseseră într-un sertar încuiat, nu în camera ei. Băiatul trimisese patru, apoi renunțase. Elena aflase doar că plecase și că nu mai întrebase de ea.
Amândoi își făcuseră alte vieți, cu copii, muncă și ani buni de căsnicie. Nu și-au tratat familiile ca pe o greșeală. După ce rămăseseră singuri, o nepoată a găsit scrisorile printre lucrurile străbunicii și a întrebat-o pe Elena cine este tânărul din fotografia prinsă cu o agrafă.
Elena a citit plicurile într-o singură seară. A doua zi i-a cerut nepoatei să-l caute, dacă mai trăiește. Nu știa ce va spune și nu voia să tulbure pe nimeni. A primit un număr de telefon și a stat o oră cu el scris pe o hârtie înainte să sune.
La prima întâlnire au vorbit despre copii și despre oamenii pe care îi pierduseră. Apoi el a întrebat-o dacă primise vreodată scrisoarea cu fotografia podului. Elena a scos plicul din geantă. Nu au mai avut nevoie să se întrebe cine abandonase pe cine.
Au petrecut un an cunoscându-se din nou. Descopereau doi oameni bătrâni, cu tabieturi, tratamente și răbdare învățată greu. Când au decis să se căsătorească, copiii i-au ajutat să pregătească masa în curte. Nimeni nu le-a spus că este prea târziu.
În fotografia de nuntă, el ține scrisorile lângă buchetul ei. Elena zâmbește cu ochii umezi și cu picioarele obosite de atâta stat în picioare. Nu recuperaseră cei cincizeci și opt de ani. Își dăduseră însă voie să trăiască împreună timpul care mai rămânea.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.