Lidia trăsese pe dreapta lângă o brutărie din Ploiești. Agentul i-a cerut permisul, certificatul și, după ce s-a uitat la mașina bleumarin, a întrebat-o dacă proprietarul știe că e la volan. „De la șapte dimineața”, a răspuns ea. „Atunci m-am trezit.”
Actele erau în regulă. Totuși, colegul lui îi făcea semn din autospecială să mai aștepte. În stație s-a auzit o voce de femeie. Aceeași marcă, aceeași culoare și același număr apăruseră cu câteva minute înainte la intrarea în Brașov.
Agentul s-a uitat iar la permis. Lidia și-a deschis poșeta și a scos o fotografie îndoită. Era în salopetă, lângă o caroserie fără uși. „Dacă vă ajută, la a mea aripa din dreapta e îndreptată la mână. Am lăsat o dungă sub vopsea. Nu e vina vârstei, așa lucram și la patruzeci de ani.”
Au verificat seria. Mașina era a ei. Cealaltă purta plăcuțe copiate, iar fotografia din Brașov a confirmat că aripa aceleia era netedă. Agentul i-a înapoiat actele cu obrajii roșii. A vrut să-i explice întrebarea despre proprietar.
„Mai bine mă întrebi cât mi-a luat s-o fac.” Șase ani. O cumpărase cu motorul gripat după ce se pensionase de la atelier. Fiul ei alesese culoarea, nepoata cususe husa schimbătorului, dar fiecare piesă grea trecuse prin mâinile ei.
Când a plecat, polițistul ținea pe telefon fotografia unei mașini ruginite pe care o moștenise de la tatăl lui. Lidia îi scrisese pe dosul bonului de pâine adresa atelierului. Sub adresă adăugase o propoziție. „Sâmbătă vii în haine de lucru.” Povestire de ficțiune.