Pe spatele invitației scrisese cu pixul „Te rog să vii singură”. Adrian se însura cu femeia pentru care mă părăsise, iar eu recunoșteam până și felul în care înghesuise ultimul cuvânt în colț. Am vrut să arunc plicul. Bărbatul cu care am ajuns, până la urmă, la restaurant m-a rugat să păstrez tocmai rândul acela.
Îl chema Teodor și era fratele mai mare al mirelui. Cei doi nu-și mai vorbiseră de patru ani, de când Adrian refuzase să-i împartă lucrurile tatălui lor. M-a sunat înainte de nuntă să mă întrebe dacă mai am cămașa albastră în care socrul nostru obișnuia să danseze. Din ea voia să facă buzunarul interior al sacoului de cununie.
Am ajuns împreună după primul vals. Când m-a văzut la brațul lui Teodor, Adrian a făcut un pas înapoi. Cred că se pregătise pentru o scenă cu un iubit nou. În loc de asta, fratele lui i-a întins un plic și i-a cerut să iasă două minute în curte.
În plic era o fotografie în care cei doi copii poartă aceeași cămașă albastră, prea mare pentru amândoi. Teodor cususe în sacou o bucată din mânecă. Cealaltă era în plic. „Faci ce vrei cu ea”, i-a spus fratelui său. „De-aia am venit.”
Mireasa s-a apropiat de mine când ei erau afară. Ea expediase invitațiile. Voise să mă întrebe dacă aflase cineva de ceartă, fiindcă își dorea să-i aducă pe cei doi împreună. Rândul scris de mână apăruse după ce îi lăsase plicul soțului ei pe masă.
Am plecat devreme. N-aveam nimic de rezolvat cu mireasa, iar de la Adrian nu mai așteptam o explicație. Pe geamul mașinii i-am văzut pe cei doi frați ieșind să fumeze. Teodor nu mai fuma de zece ani. Ținea bricheta în palmă doar ca să nu fie primul care pleacă.