Făcusem doar un pas spre masa unde ne aștepta ofițerul de stare civilă când Daria m-a prins de faldurile rochiei. Avea cinci ani și de obicei spunea toate secretele cu voce tare. De data asta abia i-am auzit șoapta. Îi văzuse pe Radu și pe unchiul Petru lângă tort, ascunzând ceva în geanta cu cataramă.
Radu îi spusese că strică petrecerea dacă îmi zice. Am lăsat buchetul în mâinile nașei și am mers după Petru. Băuse puțin și încerca să închidă servieta cu genunchiul. Dinăuntru se auzea un bip. Prima oară am crezut că e telefonul lui. Apoi am recunoscut husa telefonului meu.
Îmi dispăruse cu o oră înainte, când trebuia să o sun pe nașa Dariei. Sub telefon era desfăcută o felicitare. O scrisese tata, cu mâna stângă, după accidentul vascular. Îmi spunea că reușise să ajungă și că mă aștepta lângă intrarea de serviciu. Crezusem că nu putea veni de la recuperare.
Radu a venit după mine. Mi-a explicat că programul era strâns și că fotograful nu știa cum să-l așeze pe tata în scaunul cu rotile. Petru a bâiguit ceva despre o intrare spectaculoasă mai târziu. I-am întrebat care dintre ei îi spusese copilului să tacă. Niciunul n-a răspuns.
L-am găsit pe tata afară, cu o floare în buzunarul cămășii. Daria i-a urcat în poală și și-a rezemat bărbia de umărul lui. Nașa a adus trei felii de tort. Iar eu m-am întors în sală doar cât să-i spun ofițerului de ce nu avea să se mai deschidă registrul în ziua aceea.
Peste câteva săptămâni, Radu a venit să ne ceară iertare. Daria l-a ascultat până la capăt, apoi l-a întrebat dacă acum poate să spună chiar tot. I-am răspuns eu. Poate să-mi spună orice, chiar și atunci când eu port rochia cea mai scumpă din lume.