La mare, mama îmi cumpărase o brățară albastră, cu o scoică prinsă strâmb. După operația din care nu s-a mai întors, am purtat-o până s-a rupt ața. Scoica am cusut-o în buzunarul fiecărei haine pe care am ajuns s-o iubesc.
La Paris aveam treizeci și doi de ani și un interviu ratat. Ploua atât de tare încât am intrat sub copertina unei florării fără să citesc firma. Când femeia din ușă mi-a spus „Lilu”, primul meu gând a fost că înăuntru e un copil.
Mă privea pe mine. Avea sprânceana stângă a mamei, mai ridicată, de parcă tocmai auzise o minciună nevinovată. M-a poftit înăuntru și a scos dintr-o cutie o fotografie cu mine la serbarea din clasa întâi. Pe spate era scrisul mamei.
O chema Simona. Era sora ei mai mică. Plecase în Franța după o ceartă despre îngrijirea bunicii. Ani întregi schimbase cu mama scrisori pe care amândouă le ținuseră pentru ele. Când a venit ultima, tata strânsese deja lucrurile din casa de la mare. Plicul se întorsese.
„Nu m-ai recunoscut după față”, i-am spus. A râs, și râsul ei aș fi vrut să-l pot pune într-un borcan. Mă recunoscuse după cum răsuceam o șuviță pe deget în timp ce mă uitam la ploaie. Mama îi trimisese cândva o fotografie exact așa, cu legenda „Lilu când are o supărare”.
Am rămas până la închidere și am împachetat împreună bujorii. La plecare i-am arătat scoica din buzunar. În duminica următoare i-am adus un mosor de ață albastră. Aveam de făcut două brățări. Povestire de ficțiune.