Lângă preș era un plic prins cu o piatră și o cheie de alamă cu rugină pe inel. Înăuntru, bunicul scrisese numele meu și atât. Recunoșteam cheia de la atelierul vechi, din spatele pieței. Îl văzusem trecând pe acolo cu cumpărăturile. Îmi spunea mereu că locul nu mai era bun decât de pus mături.
În atelier era lumină. Fereastra fusese spălată, lemnul era adunat pe dimensiuni și cineva lăsase lemnarului ochelarii lângă menghină. Pe masa din mijloc erau două scaune. Unul era cel la care zgâriasem eu, copil fiind, prima literă a numelui. Celălalt arăta ca o copie făcută după toate greșelile mele.
În sertar am găsit un orar. De luni până joi își notase numele unor elevi. Le arătase pe rând să repare o balama, să șlefuiască o muchie și să strecure o bucată de hârtie sub piciorul mesei până este la nivel. Ultima elevă din listă eram eu, într-o sâmbătă, la nouă.
M-a găsit acolo Măriuca de la piață, o fată de șaptesprezece ani. Am aflat că ea lăsase plicul pentru mine. Bunicul îi ceruse să se asigure că deschid, fiindcă știa că la înmormântare s-ar fi găsit mulți oameni să-mi spună cât costă să renovezi un atelier.
Mi-a arătat ultimul obiect la care lucraseră împreună. Era un scăunel cu o muchie strâmbă, pe care eu i-o îndreptasem cu pila când aveam unsprezece ani. Pe dos lăsase un bilet pentru după sâmbăta trecută în orar. „Tu știi deja cum s-o faci. Încearcă acum să-i arăți altcuiva.”
M-am așezat la masă cu Măriuca și am început să demontăm un scaun șubred. Pe urmă a intrat un băiat după o scândură și a întrebat dacă poate rămâne. Am făcut o cheie în plus pentru el. La ora nouă, în fiecare sâmbătă, facem cafea pe același reșou și mă uit întâi pe listă.