Mașina lipsea din curte, iar copiii erau în paltoane, gata să plece la școală. Cristi mi-a întins o hârtie împăturită și a spus că ne-ar prinde tuturor bine mersul pe jos. „Ție mai ales.” A râs și a lovit ușor cu degetele în burtă, ca și cum vorbea despre o minge de fotbal.
Eu plătisem mașina din turele de noapte, dar factura fusese pe numele lui. Aveam cheile de rezervă în palmă. Mi-a spus că nici de ele nu mai am nevoie. În secunda aceea a tras lângă poartă un taxi, iar din spate a coborât femeia care trebuia să-i dea restul de bani.
Era Dana, mama unuia dintre colegii fiicei noastre. Lucra la casa de cultură. Cristi îi spusese că suntem amândoi de acord cu vânzarea. Când m-a văzut cu trei copii și cu scaunul auto scos în stradă, a întrebat cui îi aducea ea, de fapt, banii. Cristi a răspuns înaintea mea.
Dana a pus anunțul tipărit pe portbagajul taxiului. În descriere era trecut chiar și suportul fetei pentru vioară, pe care Cristi îl lăsase înăuntru. Când a aflat că nu-mi spusese nimic, a cerut avansul înapoi. I-a întins cheile și s-a oferit să ducă ea copiii la școală în taxi.
Cristi voia să trec peste după ce am recuperat mașina. I-am spus că îmi datorează și altă discuție, despre ziua când a hotărât că e în regulă să mă umilească în fața copiilor pentru lucruri pe care nu le poate decide în locul meu. Am pus actele în ordine separat și am început să-mi trec cheltuielile pe numele meu.
Câteva luni, Dana și cu mine am strâns părinți pentru un drum comun la școală. Marțea conduceam eu. Joia copiii voiau să mergem pe jos, fiindcă era deschisă brutăria de lângă parc. Mergeam cu ei și împărțeam un covrig mare în patru. Mașina stătea în curte, iar cheia era în buzunarul meu.