Voiam să ajung acasă înainte să se întunece și să îi dau lui Emil cănile pe care le pictasem pentru aniversarea noastră. Am intrat în vârful picioarelor, cu pachetul sub braț. Din sufragerie l-am auzit cum îi spunea unui bărbat numele străzii unde copilărisem. Apoi a adăugat că eu nu știu de întâlnire.
Vocea celuilalt mi-a răspuns din spatele ușii aproape la fel ca vocea mea când sunt supărată. „Atunci hotărâm cu ea de față.” Mi-a căzut pachetul. Bărbatul care l-a ridicat era fratele meu mai mare, pe care nu-l mai văzusem de când îmi pusese o valiză în mâini și îmi spusese să ies din casa mamei.
Fuseserăm amândoi tineri și mama tocmai murise. El rămăsese să plătească datoriile. Eu plecasem cu jumătate din fotografii. De atunci ținusem minte mai ales că nu venise după mine. În pachetul ridicat de jos se ciocneau cănile. Fratele meu a ascultat puțin și a spus că una e spartă.
Venise cu vestea că vrea să vândă casa și cu fotografiile rămase la el. Îl sunase pe Emil, fiindcă nu știa dacă aș fi deschis dacă venea direct. Emil a mutat o cană ciobită din drumul meu și mi-a spus ce trebuia să-mi spună din prima. Era rândul meu să aleg dacă îl primesc.
Am scos albumul dintre noi și am făcut ce nu făcusem la douăzeci de ani. L-am întrebat pe fratele meu ce datorii rămăseseră, ce plătise și de ce nu mă căutase. A desfăcut un plic. Înăuntru era confirmarea pentru o scrisoare pe care o trimisese la adresa mea veche și o primise înapoi nedeschisă.
Ne-am dus amândoi la casa veche înainte de vânzare. Am desprins de lângă ușă brâul de lemn pe care mama scrijelise înălțimea noastră, an după an. Acum stă în atelierul lui. Cana rămasă întreagă am păstrat-o eu. O folosesc când vine și nu vrea să bea decât două degete de cafea.