La gala firmei, Sorin a luat-o de mână pe colega lui chiar de lângă masa noastră. „Tu odihnește-ți genunchiul, că și așa te faci de râs când încerci să te ridici.” A spus-o de față cu directorul, cu verii noștri și cu femeia care tocmai venise să ne toarne apă. M-am uitat la cele două scaune goale de lângă orchestră.
Eu alesesem sala, angajasem muzicienii și pregătisem programul cât timp el fusese plecat. Cu o lună înainte, când îmi scoseseră orteza, îl rugasem să repete cu mine câteva mișcări pentru gală. Spusese că nu vrea să riște să mă scape. Apoi îmi explicase cum să stau la masă ca să nu se vadă semnul rămas.
În dreapta orchestrei stătea domnul Pavel, fostul meu profesor de dans. Venise cu bastonul de rezervă și cu două perechi de pantofi, fiindcă îl rugasem să mă ajute să dansez cum pot acum. Nu știam dacă voi avea curaj în public. I-am ridicat două degete. Pianistul a schimbat cântecul.
Am dansat încet. La pasul pe care nu puteam să-l fac, Pavel a rămas lângă mine și a făcut singur întoarcerea. Câțiva invitați s-au ridicat să vadă. Când am terminat, colega lui Sorin era chiar lângă orchestră. Mi-a adus bastonul, apoi a întrebat dacă poate învăța mișcarea aceea.
Sorin a venit să-mi ofere brațul când s-au aprins luminile. I-am spus că îmi trebuie doar geanta și că despre ce spusese la masă vom vorbi dimineață. L-a mirat că ținusem minte cuvintele întocmai. Mie mi s-a părut mai straniu că își amintea și el.
În următoarea săptămână am pus pe pat pantofii pe care îi comandaserăm pentru mine. Înăuntru era biletul de la Pavel. Îmi notase unde să mut greutatea la pasul care îmi ieșise cel mai greu. Pe ultima linie, sub o săgeată strâmbă, îmi scrisese să cer partenerului să mă privească înainte să mă ia de mână.