Andrei știa să bată cu degetul în geam, fără să se ridice de pe scaun, dacă vedea vecina plecând cu umbrela lui. Mai avea obiceiul să-mi lase ultima lingură de orez, deși se jura că se săturase. Îl crescusem de la opt luni. La cincisprezece ani mă știa la fel de bine cum îl știam eu.
Sora mea a venit într-o sâmbătă, cu două geci noi pentru el și o cheie. Închiriase o locuință mai aproape de liceu și voia să-l ia la ea. Vorbea întruna, de parcă, dacă se oprea, trebuia să explice de ce în toți anii aceia se întorsese doar de Crăciun și la câte o aniversare.
I-am așezat cheia pe masă. Îmi pregătisem în minte trei argumente și începusem să scot din dulap un dosar. Andrei m-a văzut și a adus a treia farfurie. „Poate să rămână la prânz. Eu după prânz trebuie să ajung la repetiție. Veniți amândouă cu mine dacă vreți.”
Cânta la tobă într-o sală cu pereți groși, în spatele unei foste fabrici. Sora mea m-a întrebat în mașină de când cântă. I-am spus că de șase luni. Lângă noi, în spate, Andrei a spus că de doi ani bătea ritmul pe coșul de rufe și a râs. În sfârșit, a râs și ea.
A început să vină sâmbăta. Uneori vorbea cu el, alteori îi ștergea bocancii la ușă și pleca pentru că el avea program. După câteva luni, Andrei a ales să petreacă o noapte în locuința ei. Mi-a trimis pe la douăsprezece o poză cu orezul. Sora mea pusese stafide. „Aș vrea să vii și tu, să o convingi să le scoată.”
Cheia e tot în camera lui, pe un cârlig lângă cheile noastre. Până să ajungem acolo, tare greu mi-a fost să pricep că puteam lăsa o ușă deschisă fără să pierd copilul. În duminicile când sora mea vine la noi, Andrei pune în continuare trei farfurii și își ia primul lingura de orez.