M-am ridicat de la mașina de cusut fiindcă Mihnea uitase cheile. Când am deschis, lângă el stătea o femeie în palton roșu. Mi-a zis că se mută cu el și că ar fi simplu dacă eu aș merge la mama. Îmi rămăseseră câteva zile până la termen. Valiza de maternitate era chiar lângă pantofii lor.
Femeia s-a întors spre el. Credea că noi eram despărțiți de luni de zile și că eu venisem să las niște lucruri. A întrebat de ce am pătuțul montat în camera mică. Mihnea i-a spus să aștepte pe scară și a ridicat mâna de parcă tot el trebuia să-i dea voie să plece.
Am tras fermoarul valizei. Tot ce îmi trebuia era acolo, pus de sora mea când i-am povestit că nu mă mai simt bine să rămân singură cu el. Am trecut pe lângă amândoi. Din hol am luat caietul în care îmi notasem vizitele la maternitate și prima măsurătoare a camerei copilului.
În fața blocului, mă aștepta vecina de la trei. Avea mașina pornită de zece minute, fiindcă îmi auzise telefonul căzând pe scări. La semafor mi-a întins un covrig și mi-a spus să mănânc. Femeia în roșu a coborât din urmă cu geanta ei. Stătea în stația de autobuz. I-am făcut loc lângă mine până în centru.
După ce s-a născut fetița, Mihnea a cerut să vorbească cu mine. Am discutat despre programul lui cu copilul și despre lucrurile care trebuiau duse din apartament, în prezența surorii mele. Femeia din prag nu s-a mutat acolo. Mi-a trimis o singură dată un mesaj scurt, ca să-mi spună ce îi povestise el despre mine.
În camera cea nouă, pătuțul nu încăpea dacă țineam ușa deschisă până la capăt. Am schimbat balamalele singură, într-o după-amiază. De atunci, ori de câte ori scârțâie puțin, mă gândesc la ziua în care credeam că o valiză de maternitate poate fi tot ce mai am. Fiica mea doarme lângă fereastră.