Vlad și cu mine ne-am recunoscut într-o gară, după zece ani, din cauza unui sandviș. Tot îi scotea castravetele murat și îl așeza pe marginea ambalajului, ca pe vremuri. Trenul meu fusese anulat de viscol. Hotelul avea o singură cameră liberă, deja plătită de el. Am petrecut noaptea îmbrăcați, vorbind de pe două paturi pe care nu le-am apropiat.
Dimineața am căutat creionul să-i las un număr de telefon. Sub ceasul lui se prinsese o brățară îndoită, cu numele secției de oncologie la vedere. L-am întrebat dacă era bolnav. Și-a acoperit ochii și mi-a făcut semn să întorc bucata de plastic. Pe partea cealaltă scria Cristina.
Așa o chema pe femeia cu care se căsătorise. Murise cu șase luni în urmă. Venise în oraș să înapoieze surorii ei o cutie de lucruri și tot amâna întâlnirea. După două ceasuri în care vorbiserăm despre cărți și pantofi uzi, îmi spusese în sfârșit de ce tresărea la fiecare notificare.
I-am propus să țin eu cutia până își lua inima în dinți. S-a uitat la mine cu o oboseală pe care n-o avusese în tinerețe. „Tu tocmai asta făceai cu mine. Îmi luai din brațe tot ce era greu.” Mi-am tras mâinile și i-am cerut să-mi spună de ce avea într-adevăr nevoie.
Voia să îl aștepte cineva jos, în mașină. Și voia două cafele când se întorcea. A stat sus patruzeci de minute. A coborât fără cutie și fără brățară, ținând în mână o fotografie cu soția lui la șapte ani, scoțând limba printre doi dinți lipsă.
Am ajuns în gară înaintea primului tren. Nu ne-am făcut promisiuni. Peste o lună am primit o carte poștală cu o singură întrebare, scrisă în locul rezervat timbrului. „Mai bem o cafea, de data asta într-un oraș în care circulă trenurile?” I-am scris că da. Am pus și un castravete murat desenat pe plic.