În miercurea dinaintea absolvirii, Mara mi-a împins invitația înapoi peste masă. „Mamă, până vineri la zece, te rog, să nu vii la școală.” Lucram acolo la curățenie de unsprezece ani. Am împăturit rochia de sărbătoare și am pus-o în șifonier cu umeraș cu tot.
La șase dimineața mi-a sunat alarma din obișnuință. În cuier lipsea halatul meu verde. Am plecat spre liceu cu gândul că mi-l luase cineva la spălat și că femeia din schimbul întâi o să se supere. Prin geamul de la parter am văzut o fată frecând podeaua. Era Mara, cu mânecile mele suflecate până la coate.
Nu era singură. Băiatul care câștigase olimpiada de fizică ducea găleata. Două colege lipeau la loc numerele de pe ușile laboratoarelor. Diriginta se lupta cu o gumă de mestecat de sub calorifer. Mara m-a văzut în ușă. A lăsat mopul și a izbucnit în plâns.
Cu o seară înainte de fiecare festivitate, eu plecam ultima. Apoi veneam devreme să strâng după flori, confetti și părinții care mutau scaunele. De la absolvirea fiului meu nu aveam nicio poză. Când se făcuseră fotografiile, pe mine mă trimiseseră după niște saci negri. Mara ținuse minte mai bine decât mine.
„Trebuia să te rog să vii la zece ca invitată”, mi-a spus. „Am repetat de atâtea ori cum să nu stric surpriza, că am uitat tocmai partea cu invitată.” Mi-a înfășurat eșarfa ei roz la gât. Diriginta a dat o fugă cu mașina și s-a întors cu umerașul meu și o pereche de pantofi.
În fotografie, Mara are robă și tocă, eu am rochia bună și eșarfa roz. Amândouă ținem mâna stângă un pic ferită de aparat. Ea avea o bășică de la mop. Eu, din obișnuință, o țineam de mână acolo unde o durea.