Prima duminică la domnul Matei a venit cu o regulă. Fiul lui îmi lăsase în cutia poștală un plic și îmi spusese că tatăl, care nu mai vedea, aștepta vizita unei nepoate plecate în altă țară. Trebuia să beau un ceai și să-l las să creadă că venise cine aștepta.
Am acceptat pentru o duminică. Apoi a fost ziua lui. Apoi s-a stricat caloriferul și nu m-a lăsat inima să lipsesc. La un moment dat am încetat să mai număr vizitele. Omul fusese acordor de piane și-mi recunoștea mersul înainte să ajung la sonerie.
Într-o dimineață am intrat și l-am găsit la pian, cu plicul pentru mine în mână. „L-a pus în cutia vecinului. Mi l-a adus acum”, mi-a spus. M-am așezat fără să-mi scot haina. Nu știam de când trebuia să-mi cer iertare.
„Din prima zi ai spus «mulțumesc frumos» de fiecare dată când îți dădeam zahărul. Nepoata mea îl lua cu mâna și zicea că lingurița clinchetește prea tare.” Știuse de la prima ceașcă. Îl lăsase pe fiul lui să creadă că planul ține fiindcă își dorea conversație și se temea că altfel îmi voi găsi alt serviciu.
„De ce n-ați cerut s-o sunați pe ea?” l-am întrebat. A trecut degetele peste clape. Se certase cu nepoata cu ani înainte, când renunțase la conservator. Numărul îl știa încă pe de rost. M-a rugat să formez și să-l las singur în cameră.
Duminica următoare am urcat fără să verific cutia poștală. Dinăuntru se auzea o voce de femeie la difuzor cerându-i să cânte mai rar. Mi-a pus o ceașcă pe masă și m-a prezentat pe numele meu. Zahărul mi l-a dat cu lingurița. Pentru prima dată, toți trei știam cine stătea la masă.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.