Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
În fiecare dimineață, înainte să ridice oblonul brutăriei, Miruna punea lângă ușa laterală un corn cald și un pahar de ceai. Bătrânul care dormea uneori în stația de lângă piață venea după răsărit. Nu cerea bani, nu intra după clienți și lăsa mereu hârtia împăturită sub pahar. În șase ani, între ei se strânseseră mai multe saluturi decât întrebări.
Miruna aflase că îl cheamă Ilarie și că lucrase cândva la calea ferată. Despre familie nu vorbea. Când îl găsea ud de ploaie, îi lăsa o jachetă în magazie și îl ruga să intre să se încălzească. Colegul ei întrebase într-o zi ce câștigă din toate acestea. „Nu trebuie să câștig ceva”, răspunsese ea, scoțând pâinile din cuptor.
În săptămâna nunții, bătrânul n-a mai apărut. Miruna s-a îngrijorat și a întrebat în piață, apoi la centrul de sprijin unde fusese ajutat înainte. A aflat doar că era în siguranță și că revenise o rudă după el. A lăsat pachetul la ușă și în dimineața în care s-a măritat, din obișnuință.
La ieșirea din biserică, l-a văzut lângă trepte. Purta un costum vechi, curat, iar lângă el stătea o femeie cu un buchet. Ilarie ținea un săculeț de pânză și își frământa mâinile. Miruna a coborât spre el, iar invitații s-au oprit din aruncat petale.
Femeia era nepoata lui. Îl căutase după ani în care o ruptură de familie îi îndepărtase. Cu sprijinul centrului și al unui fost coleg, reușise să-l găsească. Bătrânul îi spusese că înainte să plece din oraș trebuie să ajungă la o nuntă. Nu avea bani pentru un dar, dar avea ceva păstrat de mult.
Din săculeț a scos un prosop țesut de soția lui și o cutie mică de lemn. În cutie era o verighetă, singurul lucru pe care nu-l vânduse. Miruna a închis capacul și i-a pus-o înapoi în palmă. „Asta rămâne la dumneavoastră. Prosopul îl primesc cu drag, dacă mi-l dați din inimă.”
Ilarie a început să plângă. A spus că pâinea o primea și în alte locuri, uneori, dar că la ușa aceea nu fusese privit ca un gunoi. Mirele l-a invitat la masă, iar oaspeții i-au făcut loc fără să mai șușotească. Nu era un milionar deghizat. Era un om care, după multă vreme, avea unde să se așeze.
După nuntă, Miruna a agățat prosopul într-un colț al brutăriei. Bătrânul îi scria din când în când prin nepoata lui, povestindu-i despre o grădină mică și un câine leneș. Pachetul de lângă ușă n-a dispărut. Unele dimineți îl lua altcineva, iar Miruna nu simțea nevoia să afle mai întâi dacă merită.