Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
În dimineața înmormântării surorii sale, Teodora pregătise florile și fotografia de lângă sicriu. Mara murise în urma unei complicații grave în timpul sarcinii, iar familia nu reușea încă să rostească pierderea fără să se oprească la jumătatea frazei. Soțul ei, Victor, a venit târziu.
Nu era singur. O femeie într-o rochie roz îl ținea de braț, iar el o conducea prin biserică de parcă s-ar fi temut să nu rămână fără sprijin. Teodora o recunoscuse dintr-o fotografie despre care Mara spusese, cu luni înainte, că era doar o colegă de serviciu.
Nimeni nu a întrerupt slujba. Rudele au făcut loc, iar Teodora a rămas lângă mama ei. La ieșire, Victor a început să vorbească despre locuința de la munte și despre afacerea familiei, lucruri pe care deja le numea ale lui. Atunci avocata Marei i-a cerut câteva minute.
Femeia ținea o mapă roșie și o scrisoare adresată familiei. Cu acordul celor prezenți, a citit-o într-o încăpere de lângă biserică. Mara știa de relație. În lunile dinainte, ceruse ca situația firmei și a bunurilor deținute împreună cu sora ei să fie lămurită în acte, fără promisiunile pe care Victor le făcea în numele altora.
Casa de la munte aparținea Teodorei, iar Victor nu putea dispune de ea. Compania avea reguli și asociați pe care nu-i putea înlocui printr-un anunț făcut la o înmormântare. Avocata nu a împărțit o avere în fața rudelor; i-a explicat că toate drepturile și obligațiile vor fi stabilite prin procedurile legale, pe documente.
Mai greu decât explicațiile a fost ultimul rând al scrisorii. Mara își ruga sora să nu lase amintirea ei să devină o ceartă pentru chei și conturi. Voia ca proiectul început împreună, un atelier care angaja femei din sat, să continue și după ea.
Partenera lui Victor și-a retras mâna din mâna lui. A întrebat de ce îi spusese că era despărțit de mult și că firma îi aparținea integral. Teodora n-a rămas să asculte răspunsul. A ieșit cu mama ei în curte și au dus ultimele flori la mormânt.
Atelierul s-a redeschis după câteva săptămâni. Pe perete au pus o fotografie cu Mara într-o zi obișnuită, râzând printre materiale. Teodora a păstrat scrisoarea într-un sertar al biroului. Nu ca dovadă că cineva fusese învins, ci ca pe o cerere pe care sora ei încă avea dreptul să i-o facă.