L-am întrebat dacă știa. Mi-a spus că voise s-o ducă la cineva și că soția lui doar pregătise lucrurile. Cutia era însă lângă tomberon, în dimineața în care venea mașina de gunoi. Omul care mă strigase a spus unde o găsise și de ce n-o ridicase împreună cu celelalte.
Mi-am dus pisica înăuntru și am pus cutia pe masa din bucătărie. Nu i-am lăsat să se certe lângă ea despre cât de mult exageram eu. Mița a fost văzută și îngrijită, iar eu am rămas lângă ea până s-a liniștit. Pe pătură se prinsese încă o bucată de bandă.
Nora mi-a spus că nu suporta părul și mirosul și că mă agățam de toate lucrurile mamei. Putea să nu vrea să trăiască alături de un animal. Putea să-mi spună asta și să căutăm altă soluție de locuit. Nu putea să-mi ascundă pisica într-o cutie și să-mi spună apoi că fugise.
Fiul meu recunoscuse că o dusese până afară. Pretindea că urma s-o ia după aceea. L-am întrebat de ce nu mă sunase și de ce acceptase să dispară și fotografiile. A răspuns că voia să se termine certurile. Pentru liniștea lui, eu ar fi trebuit să pierd în aceeași zi două lucruri pe care nu le putea înlocui.
Am discutat în zilele următoare încheierea șederii lor la mine și au găsit alt loc până la mutare. N-am aruncat bagaje pe stradă și nici nu le-am cerut să-mi plătească durerea. Le-am spus că încrederea cu care îi primisem fusese încălcată și că nu mai puteam locui împreună.
Cu fiul meu am continuat să vorbesc separat. La început îmi spunea că era prins la mijloc. I-am repetat că el dusese cutia și că nu fusese numai martorul unei hotărâri luate de altcineva. A fost prima discuție în care nu l-am ajutat să găsească o explicație mai blândă pentru propriul gest.
Fotografiile le-am curățat și le-am pus într-un album. Unele rame se zgâriaseră, dar imaginile erau întregi. Pe omul care mă strigase l-am întâlnit din nou pe stradă și i-am arătat o fotografie cu Mița la geam. A zâmbit și mi-a spus că se bucurase că nu era o cutie goală.
Mița doarme acum lângă fotoliul în care citea mama. Nu mi-o aduce înapoi și nu încerc să-i cer asta. Uneori, când îmi întinde laba spre mână, mă opresc din ce fac și rămân puțin lângă ea. Am avut norocul să mă strige cineva la timp. Nu mai voiam să trăiesc în casa mea ca și cum eu trebuia să cer voie să păstrez ce iubeam.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.