«Dacă plătim acum, ce îl oprește să ne mai ceară o dată peste o sută de kilometri?» În microbuz s-a făcut liniște. Femeia se numea Nuța și muncise doisprezece ani în Italia. Nu era polițistă, avocată sau vreo persoană cu relații. Era la fel de obosită ca noi și nu voia să-și cumpere de două ori drumul plătit deja.
I-a cerut să lase telefonul și să ne înapoieze documentele. Alți doi pasageri s-au ridicat lângă ea, fără să-l lovească sau să-l înghesuie. Eu am sunat pentru ajutor și am comunicat unde ne aflam. Am păstrat mesajele prin care se stabiliseră traseul și prețul.
Șoferul a schimbat explicația. Spunea că fusese o problemă cu firma, apoi că trebuia achitat combustibilul, apoi că o să ne înțeleagă el pe fiecare. În discuțiile de dinainte de plecare nu exista nicio sumă suplimentară. Documentele noastre n-aveau ce căuta ascunse în geanta lui.
Situația a fost lămurită cu ajutorul oamenilor chemați, iar actele ne-au fost înapoiate. Drumul n-a continuat pur și simplu cu același om ca și cum nu se întâmplase nimic. A trebuit găsită o soluție pentru pasageri și bagaje, iar întârzierea ne-a costat ore de telefoane și neliniște.
Nuța s-a așezat pe marginea unei bănci, cu punga de pantofi lângă ea. Când i-am mulțumit, mi-a spus că se speriase și ea. Se gândise doar la banii pentru care curățase scări și îngrijise bătrâni, apoi la cât de repede eram gata să-i dăm ca să nu mai fim deranjați.
Am ajuns acasă în ziua următoare. Unii nu mai prinseseră oamenii care trebuiau să-i ia din stație. Ne-am ajutat între noi cu telefoane și cu ultimele bucăți de drum. Am rămas în legătură și am dat explicațiile necesare pentru verificarea celor întâmplate.
Tata mă aștepta la poartă și m-a întrebat de ce întârziam. I-am pus pantofii în mâini înainte să-i povestesc. Erau întregi. Cutia avea un colț zdrobit fiindcă o ținusem pe genunchi cât așteptaserăm în parcare. Tata a netezit cartonul de parcă putea îndrepta și orele acelea.
Pe Nuța am sunat-o după câteva zile. Ajunsese și ea, iar în fundal se auzea o nepoată cerându-i să vină la masă. Am lăsat-o să plece. Îmi amintesc și acum cum se ridicase pe culoar, cu picioarele goale și cu vocea sigură, în timp ce noi încă număram banii.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.