Am luat fotografia cu amândouă mâinile. Îmi aminteam rochia galbenă a mamei, dar nu și femeia din spatele ei. Fiica bătrânei mi-a spus că o chema Cătălina și că mama ei, Doina, fusese învățătoare în satul în care începusem școala. Eu aveam douăzeci și nouă de ani. După moartea mamei, mă mutasem cu tata și pierdusem aproape toate legăturile de atunci.
Doina mă recunoscuse abia după ce plecasem din camera închiriată. Mă întrebase cum mă chema și unde lucram ca să-mi poată înapoia pătura. Răsfoind albumul pe care îl adusese pentru nepot, găsise fotografia clasei. „Irina lui Carmen”, îi spusese fiicei la telefon. Apoi îi ceruse să vină. Pentru prima dată în luni întregi, nu se mai prefăcuse că totul era bine.
Cătălina mi-a povestit de ce mama ei ajunsese în gară. Fratele ei o invitase la aniversarea copilului, apoi îi spusese că petrecerea se schimbase și că nu pregătiseră loc de dormit. Doina încercase să nu-i deranjeze. Plecase cu prăjiturile împărțite și cu papucii în picioare, fiindcă pantofii o răniseră. Fiicei îi spusese că rămânea acolo încă o zi.
— Îmi vorbea la telefon de parcă era pe canapea, a spus Cătălina. Nu voia să ne certăm din cauza ei. Am simțit aceeași furie pe care o simțisem văzând monedele. Nu era o femeie care nu avea pe nimeni. Era o femeie care avea familie și își ascundea frigul ca să nu le strice liniștea.
Ne-am dus împreună s-o luăm. Doina era gata de plecare, cu pătura împăturită foarte drept. Când m-a văzut, a zâmbit cu toată fața. Mi-a spus că mama mea o ajutase la o operație: îi dusese mâncare și stătuse cu Cătălina după școală. „Nu i-am înapoiat niciodată toate orele acelea”, a șoptit. Eu nu știusem nimic despre asta.
Cătălina a luat-o acasă la ea. Nu i-a cerut promisiuni și n-a făcut o scenă la ușa fratelui. A vorbit cu el mai târziu, când Doina nu mai trebuia să le urmărească fețele ca să afle dacă era o povară. La următoarea aniversare, au stabilit dinainte cine o aducea, unde dormea și cine o conducea înapoi. Lucruri simple, care nu mai puteau rămâne presupuneri.
Doina a venit la magazin peste două săptămâni. Mi-a adus pătura spălată și albumul. Pe ultima pagină pusese o fotografie în care mama mea râdea cu capul dat pe spate. Aveam foarte puține poze cu ea și în toate părea serioasă. Am rămas uitându-mă la imagine până când o colegă m-a întrebat dacă aveam nevoie de o pauză.
Cizmele le-am cumpărat o lună mai târziu. Pătura o țin și acum pe bancheta din spate. Din când în când o iau cu mine când merg la Doina, care insistă să bem ceai lângă geam. Nu mi-a înapoiat banii și nu i-am cerut. Mi-a înapoiat, în schimb, un râs al mamei pe care crezusem că nu mai avea cine să mi-l arate.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.