Răzvan mi-a spus că Mihai îl găsise dormind lângă atelier cu doi ani înainte. Avea șaptesprezece ani și renunțase la școală. Nu-i dăduse un discurs și nu-l trimisese după un ajutor pe care nu știa să-l ceară. Îi încălzise mâncare, apoi îl întrebase dacă voia să învețe să schimbe o curea. De acolo începuseră toate zilele de joi.
Chitanțele erau ale lui. Caietele fuseseră pentru cursurile pe care Mihai îl ajutase să le reia. Biletele de autobuz, pentru drumul până la școală. „Mi-a zis că nu trebuie să-i mulțumesc în fiecare seară. Trebuie doar să mă întorc a doua zi”, a spus Răzvan. În sfârșit înțelegeam de ce soțul meu venea uneori acasă mai liniștit, deși muncise până târziu.
Am pornit telefonul, încărcat de Răzvan înainte să vină. Pe ecran, Mihai stătea pe scaunul din atelier și se uita stângaci la cameră. „Marta, dacă te uiți la asta, n-am reușit să termin ce începusem.” Am dus mâna la gură. Nu-l mai auzisem spunându-mi numele de la ultimul mesaj banal, în care mă întrebase dacă luam pâine.
Înregistrase mesajul când aflase că era grav bolnav. Spunea că păstrase tăcerea despre Răzvan din rușine, fiindcă la început îi promisese că avea să termine repede cu școala și cu actele. Apoi zilele se lungiseră. „Nu ți-am ascuns o familie, Marta. Am găsit un băiat care avea nevoie de un adult să nu mai plece. Și m-am temut să nu promit iar prea mult.”
Corina s-a așezat fără să mai spună nimic. Mihai continua: „Nu vreau să ai grijă de el fiindcă ai grijă de amintirea mea. Dacă vă înțelegeți, poate luați cina din când în când. El nu prea știe să sune când îi e greu. Tu nu prea știi să spui că te simți singură. Vă seamănă tăcerile.” Pe fundal se auzea ceasul stricat din atelier, pe care nu-l reparase niciodată.
Sub telefon era un caiet cu exerciții și o fotografie făcută în ziua în care Răzvan terminase primul semestru. Mihai îi pusese mâna pe umăr. Băiatul zâmbea cu toată fața. Niciunul nu semăna cu celălalt, dar lângă fotografia aceea chitanțele nu mai păreau dovezile unui secret urât. Păreau bucățile unei răbdări pe care soțul meu o dăruise și altcuiva.
I-am pus o farfurie lui Răzvan. Corina s-a ridicat s-o aducă chiar pe cea pe care o strânsese. Nu am așezat-o la locul lui Mihai. Am tras încă un scaun. Am mâncat încet și, pentru prima dată în seara aceea, am vorbit și despre lucruri care nu aveau legătură cu moartea: un examen, zăpada, cartofii arși puțin pe margine.
Răzvan vine și acum la masă din când în când. Nu l-am transformat în fiul pe care nu-l avusesem, iar el nu încearcă să-mi țină locul soțului. Ne sunăm când găsim ceva ce l-ar fi făcut pe Mihai să râdă. Cutia roșie stă în dulap. În ea păstrez telefonul și fotografia unei seri în care am tras un scaun în plus, fără să-l împing pe cel vechi la perete.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.