Sub fotografia mea scria: „Vera, sora mea. Are probleme și locuiește cu mine de când am rămas văduv.” M-am uitat la Alina, apoi la Alexandru. Două femei vii stăteau lângă un bărbat care își inventase o soție moartă. El vorbea despre o neînțelegere. Niciuna dintre noi nu mai părea dispusă să-l ajute s-o explice.
Alina avea treizeci și doi de ani. Îl cunoscuse la o conferință și crezuse că îl ajuta să-și refacă viața. Îmi arăta mesajele cu mâna tremurândă. În ele, eu eram sora bolnavă pentru care el trebuia să plece acasă. Weekendurile petrecute cu mine deveniseră, în povestea lui, vizite de datorie la o rudă pe care n-o putea lăsa singură.
Nu m-am certat cu ea. I-am spus când ne căsătoriserăm și i-am arătat o fotografie de la ultima noastră aniversare. O recunoștea: Alexandru îi trimisese aceeași imagine, tăiată astfel încât să se vadă numai el. Alina s-a așezat. Buchetul de pe scaun a căzut, dar niciuna dintre noi nu s-a aplecat să-l ridice.
— Voi două nu știți tot, a spus el. I-am cerut să vorbească. Când a început să explice că eu nu-l mai înțelegeam, Alina l-a oprit. „Mie mi-ai spus că nu mai ai soție. Nu că nu vă înțelegeți.” În salon s-a făcut liniște. Dincolo de ușă se auzea un cărucior. Viața celorlalți continua, iar a noastră se despărțea în două.
Am lăsat hainele și încărcătorul pe noptieră. Nu le foloseam ca să-l pedepsesc. Îl priveam însă pentru prima dată fără să inventez în minte o explicație mai bună pentru el. Alina a luat telefonul, geanta și haina. Am ieșit împreună. Pe hol, m-a întrebat dacă putea să-mi trimită mesajele în care apărea numele meu.
În zilele următoare ne-am verificat poveștile, cu acordul amândurora. Eu am aflat de restaurantul rezervat pentru nunta lor. Ea a aflat de concediul pe care îl planificasem pentru vară. Alexandru ne suna separat și schimba de fiecare dată explicația. Când nu mai puteam să-l ascult, mă uitam la fotografia întreagă, cea pe care el o tăiase.
N-am divorțat în ziua aceea și n-am devenit prietenă cu Alina peste noapte. Au urmat luni grele, discuții și decizii pe care le-am luat cu sprijinul oamenilor apropiați. Ea a anulat nunta. Eu am încheiat căsnicia. Niciuna nu i-a cerut celeilalte să dispară ca să-i fie lui mai ușor. Era singura cerere pe care o tot repeta.
Inelul meu a rămas într-un sertar până când am putut să-l privesc fără să-mi amintesc salonul. Într-o dimineață, Alina mi-a trimis o fotografie de la mare. Nu mai purta piatra verde. I-am răspuns cu una din grădina surorii mele, în care mă vedeam întreagă. M-am gândit că el ne tăiase din fotografii, dar nu reușise să ne șteargă.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.