Am rămas câteva secunde în fața tatei fără să știu ce să spun.
— Păi ai zis să nu mai vin cu sacoșele.
Dacă s-ar fi supărat, dacă m-ar fi certat, poate mi-ar fi fost mai ușor. Dar tata doar ținuse minte ce îi spusesem.
Băiatul meu a alergat spre el.
Tata s-a aplecat și l-a prins în brațe.
Fata mea a venit imediat după el.
— Păi am venit să vă văd pe voi. Nu-i bine și așa?
Copiii l-au tras spre casă.
Eu am rămas o clipă în urmă.
Mă uitam la mâinile lui goale.
Cu o lună înainte, aceleași mâini căraseră două sacoșe grele patruzeci de kilometri.
Iar eu îl făcusem să creadă că mi-e rușine de ele.
De fapt, nu doar să creadă.
Tata stătea deja la masa din bucătărie, iar copiii vorbeau amândoi deodată.
Pentru el nu mai exista nimic altceva.
Le povestea ce mai făcuse prin grădină.
— Bunicule, mai ai găinile alea albe?
Tata se uită o secundă spre mine.
— Atunci data viitoare îmi aduci?
Făcu imediat un gest din mână.
— Mi-a fost rușine de tine.
— Nu de tine… de fapt. De ce-or să creadă alții. De sacoșe. De hainele tale. Nici eu nu știu de ce.
— Hai să nu stricăm ziua.
Apoi s-a întors către copii.
Nu știa să țină supărare.
Sau poate știa, dar prefera să n-o arate.
Câteva zile mai târziu mi-am luat liber după-amiază.
M-am urcat în mașină și am plecat spre sat.
Am vrut să-i fac și eu o surpriză.
Când am ajuns, poarta era deschisă.
Tata era în grădină, aplecat peste niște straturi de ardei.
Când m-a văzut, chipul i s-a luminat.
— Aha. Deci tu poți să vii neanunțat, dar eu nu?
— Hai în casă, dacă tot ai venit.
Curtea arăta exact cum o știam din copilărie.
Câteva găini scurmau lângă gard.
Merele se înghesuiau printre frunzele pomului din spatele casei.
Pe o masă mică, sub streașină, erau puse câteva borcane spălate la uscat.
O bucată de mămăligă rece.
— Serios, tată? Asta ai mâncat?
— Mai ai ceva prin frigider?
Și atunci mi-a dispărut zâmbetul.
Pe un raft era o cutie cu ouă.
Lângă ea, două borcane cu zacuscă.
Pentru o secundă m-am bucurat.
S-a uitat la mine de parcă răspunsul era evident.
— Băiatul mi-a zis că vrea mere. Și i-am promis ouă.
A luat unul dintre borcane.
— Și zacusca asta e mai puțin iute. Lor le place așa.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Tata nu ne aducea lucrurile care îi prisoseau.
Nu venea cu sacoșele pentru că avea prea mult.
Uneori chiar din ce avea prea puțin.
Mi-am amintit cei 300 de lei.
— Și banii pe care i-ai lăsat data trecută?
— Dar de unde voiai să fie?
— De ce le-ai dat 300 de lei copiilor când tu ai frigiderul aproape gol?
Pentru prima dată păru puțin deranjat.
— Corina, nu-mi număra mie banii.
— Dar tu ai nevoie de ei.
— Și ei sunt nepoții mei.
— Ei au părinți. Au tot ce le trebuie.
Numai că acum le-am înțeles.
Nu conta pentru el că noi aveam mai mult.
Nu conta că puteam cumpăra ouă din supermarket, zacuscă din magazin sau mere mai mari și mai frumoase.
El nu încerca să ne hrănească pentru că nu aveam.
Încerca să ne dea ceva pentru că asta era bucuria lui.
Ouăle erau puse frumos într-o cutie.
Borcanul pentru copii era deja pregătit.
Cu câteva zile înainte, venise la noi cu mâinile goale pentru că eu îi cerusem asta.
Dar acasă continuase să pună lucruri deoparte pentru noi.
Mi-am șters repede ochii.
M-am apropiat și l-am îmbrățișat.
Nu eram o familie care se îmbrățișa prea des.
— Hai, tată, că mă faci și pe mine să plâng și suntem doi proști după aia.
Am început amândoi să râdem.
Înainte să plec, tata făcu exact ceea ce știam că va face.
Aceleași sacoșe de rafie.
Probabil credea că urma să-i spun din nou să nu le ia.
În schimb, am întins mâna.