Partea a 2-a – Continuarea poveștii În seara în care nepotul ei m-a amenințat cu poliția, am intrat în cameră la 21:00 ca de obicei.
— Au venit iar? m-a întrebat.
Am tras scaunul lângă pat.
— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze.
Suzana a rămas tăcută câteva clipe.
Am simțit același nod în gât pe care îl simțeam în fiecare seară.
Cu opt ani în urmă, Ana avea douăzeci și unu de ani.
Eu aveam douăzeci și trei.
Într-o noapte, m-a sunat.
Se certase cu iubitul ei și mă ruga să vin s-o ia.
Dar nici n-am vrut să recunosc asta.
— Samuel, te rog. Mi-e frică.
Acelea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus.
Un șofer care circula cu viteză a lovit-o la câteva străzi distanță.
A murit înainte să ajungă ambulanța.
Ani întregi mi-am spus că nu eu condusesem mașina.
Că nu eu provocasem accidentul.
Că nu aveam cum să știu ce urma să se întâmple.
Și totuși, niciunul dintre aceste adevăruri nu mă ajutase să dorm.
Suzana aflase despre Ana cu mult înainte să se îmbolnăvească.
Într-o seară mă găsise stând singur pe treptele casei, de ziua surorii mele.
Nu pusese întrebări inutile.
De atunci, în fiecare an, pe 14 mai, Suzana lăsa un buchețel de flori la ușa mea.
Când boala ei s-a agravat, într-o dimineață am observat că perdelele rămăseseră trase.
Am găsit-o căzută lângă bucătărie.
După externare, medicul i-a spus că nu mai era sigur să locuiască singură.
— Cine poate veni să stea cu tine?
A început să enumere rude.
Un fiu vitreg care locuia la câteva județe distanță.
Suzana m-a privit mult timp.
— Nu vreau să devin povara ta.
În noaptea aceea, după ce i-am povestit din nou despre Ana, Suzana mi-a strâns mâna.
— Samuel, tu încă încerci s-o salvezi.
— Pe sora ta. De fiecare dată când îmi aduci medicamentele. De fiecare dată când verifici dacă respir. De fiecare dată când te trezești noaptea.
— N-am salvat-o când trebuia.
Răspunsul ei m-a surprins.
Nu încercase să mă consoleze cu o minciună.
— Ai făcut o greșeală, a continuat. Una cu care va trebui să trăiești. Dar dacă transformi tot restul vieții tale într-o pedeapsă, pierzi două vieți în loc de una.
A doua zi, poliția chiar a venit.
Robert își ținuse promisiunea.
Doi agenți au apărut la ușă împreună cu un reprezentant de la asistență socială.
Le-am arătat camera Suzanei.
— Sunt aici pentru că eu am ales asta.
Suzana s-a întors spre el.
— Nu m-ai văzut de cinci ani și acum îmi explici tu ce înțeleg?
Asistenta socială a cerut să discute singură cu ea.
După aproape o jumătate de oră, m-au chemat înapoi.
Nu exista niciun indiciu că Suzana era ținută împotriva voinței ei sau că eu îi controlam banii.
De fapt, nu aveam acces la niciun cont al ei.
Pentru prima dată am intervenit.
Suzana a cerut mapa de pe noptieră.
— Casa mea a fost vândută acum două luni.
— Înainte să mă mut aici.
Robert părea că nu poate procesa informația.
— Nu. Sunteți rudele mele. Samuel s-a purtat ca familia mea.
Robert a făcut un pas înainte, dar agentul i-a cerut să rămână pe loc.
— O parte din bani acoperă îngrijirea mea. Restul va merge, după moartea mea, către un centru pentru persoane vârstnice care nu au familie aproape.
Robert a devenit roșu la față.
— Ne dezmoștenești pentru un azil?
— Nu vă dezmoștenesc. Ca să vă dezmoștenesc, ar fi trebuit mai întâi să intenționez să vă las ceva.
Nu am putut să nu cobor privirea.
După ce au plecat, m-am întors lângă pat.
— De ce nu mi-ai spus că ai vândut casa?
— Ei cred că fac asta pentru bani.
— Samuel, la vârsta mea înveți că oamenii care nu te cunosc pot crede orice doresc.
A murit șase săptămâni mai târziu.
În ultima seară, la ora 21:00, am tras scaunul lângă pat.
Dar de data aceea, când am început să vorbesc despre Ana, Suzana m-a oprit.
— În seara asta vreau să-mi povestești ce vei face mâine.
Amândoi știam că pentru ea probabil nu avea să existe un mâine.
— Atunci inventează unul.
I-am spus că voi ieși mai mult din casă.
Că voi suna un vechi prieten pe care îl evitasem ani întregi.
Că voi încerca să trăiesc fără să cred că orice moment de fericire este o trădare față de Ana.
A murit dimineața, liniștită, în somn.
La înmormântare au venit și rudele care mă acuzaseră.
Câteva zile mai târziu, avocatul Suzanei m-a chemat la birou.
— A insistat să vi-l dau.
Înăuntru nu era niciun act de proprietate.
„Samuel, nu ți-am lăsat casa pentru că mi-ai spus de o sută de ori că nu o vrei. Îți las ceva ce cred că îți trebuie mai mult: permisiunea de a merge mai departe.