Partea a 2-a – Continuarea poveștii Apartamentul în care urma să vină să-mi ceară socoteală nu era al lui, era al meu
Alex a rămas câteva secunde în picioare, cu toate privirile ațintite asupra lui.
Vocea îi era joasă, dar îl cunoșteam suficient de bine încât să știu câtă furie ascundea.
Directorul general s-a uitat când la mine, când la Alex.
— Cred că putem lua o pauză de zece minute, a spus el.
A fost probabil ultima propoziție pe care Alex ar fi vrut s-o audă.
Am ieșit din sală fără să mă grăbesc.
Două minute mai târziu, telefonul meu a vibrat.
Transfer primit: 500 de lei.
De data aceasta eram perfect de acord.
Alex a ajuns acasă după șapte seara.
Elena era în sufragerie. Probabil o sunase deja, pentru că mă privea de parcă tocmai incendiasem compania fiului ei.
Alex nici măcar nu și-a scos paltonul.
— Îți dai seama ce ai făcut astăzi?
— Am cerut bani de transport.
— M-AI UMILIT în fața conducerii!
A rămas fără cuvinte o clipă.
— Da. Eu doar le-am spus adevărul. Că soțul meu mi-a cerut întregul salariu și că trebuie să-i cer bani când am nevoie de ceva.
— Nu trebuia să vii la birou!
— Exact. Iar eu nu mai aveam bani. Conform sistemului tău, ce trebuia să fac?
— O soție normală nu-și face bărbatul de râs în fața colegilor!
— O soacră normală decide împreună cu fiul ei ce se întâmplă cu salariul nurorii?
— Atunci începeți cu propriul cont.
Alex lovi cu palma în spătarul unui scaun.
Pentru prima dată, tonul meu îl făcu să tacă.
— Tot ce ți-am transferat ieri.
— Perfect. Atunci arată-mi și conturile tale.
— Ai spus că centralizăm veniturile. Eu ți-am dat salariul meu. Acum transferă și tu salariul tău într-un cont comun, la care avem amândoi acces.
— Și bonusurile, am continuat. Și economiile. Dacă banii sunt „ai familiei”, regula trebuie să fie aceeași pentru amândoi.
— Eu mă ocup de investiții.
— Ai cerut transparență. Hai să avem transparență.
Atunci am văzut ceva foarte clar pe chipul lui.
Nu voise niciodată un buget comun.
Voise banii mei sub controlul lui.
Banii lui trebuiau să rămână tot ai lui.
— Nu am de gând să-mi justific fiecare investiție, spuse.
— Dar eu trebuie să justific detergentul?
— Alex câștigă mult mai mult decât tine!
— Înseamnă că el contribuie mai mult!
— Apartamentul în care locuiți amândoi este al meu.
Alex își întoarse încet capul spre mine.
Era punctul despre care nu-i plăcea niciodată să vorbim.
— Nu băga apartamentul în discuție.
— De ce? Tot vorbim despre contribuții.
— Exact. Nu sunt angajata ta.
Alex începu să se plimbe prin cameră.
— După circul de astăzi, nu știu dacă mai are sens căsnicia asta.
— Și eu mă gândeam la același lucru.
— Clara, ai grijă ce spui!
De data aceasta chiar am râs.
— Alex… apartamentul este al meu.
Elena se uită spre fiul ei.
Pentru prima dată în acea seară, niciunul nu mai avea nimic de spus.
În dimineața următoare mi-am deschis un cont nou și am schimbat contul în care urma să-mi intre salariul.
Apoi i-am trimis lui Alex datele mele bancare.
„Aștept banii transferați ieri.”
Răspunsul a venit aproape imediat.
„Discutăm când ajung acasă.”
După două ore, suma era din nou în contul meu.
M-am uitat câteva secunde la ecran.
Nu era vorba despre bani.
Era despre faptul că pentru prima dată după ani întregi spusesem „nu” și nu mă mai grăbisem să repar disconfortul lui.
În următoarele zile, atmosfera din apartament deveni aproape absurdă.
Elena își termină brusc renovarea mai repede decât fusese planificat și plecă.
— Ai distrus o familie frumoasă din cauza orgoliului.
— Nu. Doar am refuzat să mai finanțez o monarhie.
Alex rămase încă o vreme.
Dormeam în camere separate și vorbeam numai când era necesar.
Într-o seară, veni la mine cu un ton complet diferit.
— Putem să uităm tot ce s-a întâmplat.
— Am exagerat cu salariul.
Era probabil cea mai apropiată formă de scuză pe care o putea produce.
— Dacă îți dădeam salariul lună de lună fără să fac scena de la birou?
— Cât timp ar fi continuat?
— Eu știu. Până când nu mi-ar mai fi rămas nimic asupra căruia să decid singură.
Și atunci am știut că nu se schimbase nimic.
— Asta este problema, Alex. Încă nu înțelegi.
Divorțul nu a fost spectaculos.
N-au existat farfurii sparte, răzbunări sau scene pe casa scării.
Doar două persoane care, în sfârșit, nu mai puteau pretinde că înțeleg căsnicia în același fel.