Mașinile negre, luxoase, s-au oprit una câte una, în liniște, ca niște prădători care își așteaptă momentul. Un bărbat în costum negru, cu o cască discretă în ureche, s-a dat jos din prima mașină și a privit spre balconul garsonierei de la etajul trei. Fără să bată la ușă, a urcat direct, sigur pe el, lăsând impresia că știe exact unde merge.

Lidia tocmai își turnase ceai și aproape că a scăpat cana din mână când a auzit bătăile în ușă – scurte, ferme.

— Cine e? a întrebat ea, cu voce joasă.

— Bună dimineața, doamnă Lidia. Vă rugăm să nu vă speriați. Sunt de la Serviciul de Securitate al domnului Andrei… sau, mai bine zis, al domnului Andrei Rădulescu.

Lidia a deschis ușa cu inima bătându-i nebunește. În fața ei, un bărbat impunător, cu o privire rece dar politicoasă, i-a făcut un semn discret cu mâna:

— Domnul Rădulescu vrea să vă vadă. Acum.

— Rădulescu? Nu înțeleg… Eu doar l-am dus la spital…

— Știm tot, domnișoară. Și tocmai de aceea trebuie să veniți cu noi.

Lidia a simțit un fior rece pe șira spinării. A apucat geaca și, fără să pună prea multe întrebări, l-a urmat. În mașină, nimeni nu a vorbit. Doar ploaia lovea ritmic geamurile, iar pe bancheta din față se vedea discret o armă prinsă de centură.

După o oră de drum, au intrat pe un domeniu vast, cu porți de fier și alei luminate discret. Vila era și mai impunătoare decât cea de la petrecerea din seara precedentă. Totul părea desprins dintr-un film – sau dintr-un coșmar.

Pe patul dintr-un salon de lux, Andrei, îmbrăcat într-un halat de mătase, se sprijinea în perne. Arăta altfel acum – curat, ras, cu o privire ageră și o voce profundă.

Fata a pășit nesigură, simțindu-se complet străină de acest decor. El i-a zâmbit ușor, cu recunoștință.

— M-ai salvat. Nici nu-ți imaginezi din ce m-ai scos. Dacă nu erai tu, nu știu dacă mai eram în viață.

— Eu… am făcut ce ar fi făcut oricine…

— Nu, majoritatea trec pe lângă oameni căzuți pe drum. Tu ai oprit. Ai plătit, ai stat lângă mine. Și asta într-o lume în care nimeni nu face nimic fără interes.

Andrei a făcut un semn discret și un bărbat a intrat cu o cutie de catifea roșie. A deschis-o în fața Lidiei – era o cheie de mașină și un card bancar.

— Cheia e pentru noul tău taxi – un hibrid, full echipat. Cardul are zece mii de euro. Îți vor fi transferați azi. Asta e doar o mică parte din ceea ce vreau să-ți ofer. Vreau să-mi fii șofer personal. Pe bune. Salariu triplu față de ce câștigi acum. Iar copilul tău, când se va naște, va avea parte de tot ce-i mai bun.

Lidia rămase mută. Ochii i se umpluseră de lacrimi, dar în suflet simțea o pace ciudată, ca o confirmare că făcuse ce trebuia. Un gest de omenie, într-o lume care uitase ce înseamnă să fii om.

Și fără să își dea seama, viața ei era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.