Aveam doar șaisprezece ani când m-au îmbrăcat în rochie albă și mi-au spus că sunt norocoasă.
Toți cei din jur zâmbeau, de parcă viața mea se transforma într-un basm. Mama plângea, tata părea mândru, iar Daniel, bărbatul cu care urma să mă căsătoresc, îmi ținea mâna în fața întregului sat.
Dar eu nu mă simțeam norocoasă.
Mă simțeam ca un copil speriat, împins într-o viață pe care nu o înțelegeam pe deplin.
Daniel avea douăzeci și unu de ani. Era chipeș, tăcut și provenea dintr-o familie respectată. Toată lumea spunea că pentru mine era o șansă. Că intram într-o casă bună. Că trebuia să fiu recunoscătoare.
În seara nunții, după ce invitații au plecat, am rămas singură cu el în camera noastră.
Stăteam pe marginea patului, cu inima bătându-mi atât de tare, încât abia puteam respira.
Daniel s-a uitat la mine și m-a întrebat rece:
— Există ceva ce ar fi trebuit să-mi spui înainte de ziua de azi?
Erau lucruri pe care aș fi vrut să le spun. Lucruri dureroase, pe care fusesem obligată să le ascund. Dar aveam șaisprezece ani, eram speriată și purtam o rușine care nu fusese niciodată a mea.