Un document oficial, ștampilat, semnat, cu antet clar și lizibil.
Nu era o scrisoare, nu era o poezie, nu era o „hârtie fără valoare”, așa cum șușoteau deja unii dintre rudele mirelui. Era un contract de proprietate și un extras de cont bancar anexat.
Mirele a mai citit o dată. Mai încet. Cu buzele strânse.
Pe foaie scria negru pe alb că tatăl miresei îi lăsa fiicei sale, din acel moment, o casă complet achitată, la marginea orașului, și un teren intravilan moștenit de la bunicii lui. În plus, era menționat un cont de economii, deschis pe numele fetei, cu o sumă care depășea cu mult plicurile groase oferite de rudele mirelui: peste 200.000 de lei.
În sală, nimeni nu mai râdea.
Mama mirelui s-a aplecat înainte, încercând să vadă mai bine foaia. Zâmbetul ei sigur dispăruse complet.
— Cum adică? a murmurat ea. De unde?
Tatăl miresei a rămas în picioare. Nu a ridicat vocea. Nu a cerut atenție. Dar toți îl ascultau.
— Am muncit patruzeci de ani pe șantiere. Am plecat dimineața și m-am întors seara. Am strâns fiecare leu. N-am avut haine scumpe, n-am fost în vacanțe. Tot ce-am făcut, am făcut pentru copilul meu.
A privit-o pe fiica lui. Ea avea lacrimi în ochi.
— După ce a murit mama ei, am știut că trebuie să fiu și tată, și mamă. Am pus banii deoparte, în tăcere. Nu ca să impresionez pe cineva. Ci ca să știu că fata mea nu va depinde niciodată de nimeni.
Un murmur a trecut prin sală.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el încet, privind spre socrul lui.
— Pentru că n-am vrut să te alegi pe ea pentru bani, a răspuns tatăl simplu. Am vrut să știu că o iei pentru cine este.
Mama mirelui s-a ridicat brusc.
— Noi… nu știam, a spus ea, forțând un zâmbet. Dacă am știut…
— Tocmai asta e, a întrerupt-o tatăl. Ați judecat fără să știți.
Prezentatorul nu mai știa ce să spună. Muzica se oprise. Toată atenția era pe masa miresei.
Mireasa s-a ridicat. Cu mâinile tremurânde, dar cu spatele drept.
— Tata nu mi-a dat doar o casă sau bani, a spus ea. Mi-a dat siguranță. Și m-a învățat să nu mă rușinez niciodată de unde vin.
— Acum știi cine sunt. Așa cum sunt.
Mirele s-a ridicat și el. A luat-o de mână.
— Știu. Și îmi pare rău că familia mea a râs. Nu te meritau, a spus, privind direct spre mama lui.
Mama mirelui nu a mai spus nimic. S-a așezat încet, cu privirea în jos.
Nunta a continuat, dar nu la fel ca înainte.
Râsetele forțate au dispărut. A rămas doar o liniște plină de respect.
Iar tatăl miresei s-a așezat din nou în colțul mesei. Pentru prima dată în seara aceea, a mâncat. Și a zâmbit.
Pentru că știa un singur lucru: copilul lui era bine.