Dimineața a venit liniștită, ca orice altă dimineață.
Soarele bătea pe geam, iar orașul își vedea de treabă, fără să știe că pentru cineva lumea urma să se schimbe complet.
M-am trezit devreme, înainte de ora șapte. Mi-am făcut cafeaua singur, cum făceam pe vremuri, când fiecare zi începea cu planuri și responsabilități, nu cu liniștea aceea grea care rămâne după ce pierzi tot ce contează.
Nu m-au durut loviturile.
Am luat dosarul pregătit din seara precedentă. Actele erau clare, verificate de ani de zile. Casa din Pipera era pe firmă. Firma era a mea. Totul fusese construit corect, fără improvizații.
La ora nouă eram deja la notar.
N-am spus multe. Nici nu era nevoie. Cumpărătorul era un om serios, un antreprenor din Cluj, interesat de proprietate de ceva vreme. Prețul: două milioane de euro. Plată rapidă. Fără discuții inutile.
La ora unsprezece, vila nu mai era a mea.
Am ieșit din birou și am simțit pentru prima dată, după mult timp, că respir.
La prânz, m-am dus liniștit să mănânc o ciorbă la o cârciumă mică, de cartier. Chelnerul m-a întrebat dacă vreau pâine.
—Normal că vreau, am spus.
Lucrurile simple au alt gust când știi că ai pus lucrurile la punct.
Telefonul a început să sune pe la ora două.
Apoi din nou. Și din nou.
Pe la trei, am primit primul mesaj.
„Au venit niște oameni la poartă. Spun că au cumpărat casa.”
Am lăsat telefonul pe masă și am terminat de mâncat în liniște.
Abia după aceea am răspuns.
Respirația lui era sacadată.
—Am vândut ce era al meu.
Pentru prima dată în viața lui, nu avea replică.
—Unde să mergem? —a spus apoi, mai încet.
—Unde vrei —i-am răspuns—. Doar că de data asta, pe banii tăi.
Nu pentru că voiam să-l rănesc.
Ci pentru că era timpul să învețe.
Seara, am trecut pe lângă vilă.
Poarta era deschisă. Mașinile dispăruseră. În curte erau oameni noi, care măsurau, discutau, planificau.
Viața mergea mai departe.
Am stat câteva minute și apoi am plecat.