Treceți la conținutul principal Solicitați un link
Când ești bătrân și singurătatea te apasă…
Perdelele de mătase veche, îngălbenite de vreme și de fumul de pipă pe care l-a lăsat în urmă o viață de om, abia se mișcau în adierea leneșă a amiezii. În sufrageria luminoasă, mirosul de ceară curată și de trandafiri uscați părea că a încremenit timpul. Pe masa din lemn de cireș, două cești de porțelan stăteau neatise, iar aburul ceaiului de tei se risipea încet, ca un suspin.
Ana stătea pe fotoliul ei de lângă fereastră, cu mâinile strânse în poală. Degetele ei, subțiri și noduroase, mângâiau verigheta care acum îi aluneca ușor pe deget, rămasă prea largă. Privirea îi era pierdută undeva pe peretele de vizavi, unde portretul lui Barbu, înrămat în lemn negru, o privea cu aceeași blândețe calmă pe care o cunoscuse timp de aproape cincizeci de ani. Dar Barbu nu mai era. Trecuseră trei săptămâni de când pământul reavăn îl acoperise, iar casa devenise dintr-odată uriașă, un labirint de ecouri și amintiri.
Elena, fiica ei, intră în cameră purtând o tăviță cu biscuiți făcuți în casă. Își privi mama și o strângere de inimă o făcu să se oprească o secundă în prag. Ana părea mică, aproape transparentă, de parcă singurătatea o măcina din interior. Elena așeză tăvița pe masă și se lăsă în genunchi în fața fotoliului, luând mâinile reci ale mamei sale în palmele ei calde.
Ana tresări ușor, întorcând ochii obosiți spre fiica sa. Ochii ei, de un albastru spălat de lacrimi, purtau o greutate pe care cuvintele abia dacă o puteau exprima. Își umezi buzele uscate și, cu o voce care abia depășea șoaptea, dădu drumul spaimei care o chinuia de când se lăsa întunericul:
— Mi-e atât de frică de liniștea din casa asta… Cum o să mă descurc singură?!
Elena îi strânse degetele cu putere, simțind tremurul ușor al mamei sale. Îi mângâie fața brăzdată de riduri adânci, pline de istorie și demnitate, și îi zâmbi cu o duioșie nesfârșită.
— Nu ești singură, mamă. O să învățăm să pășim din nou, împreună.
Ana clătină din cap, iar o lacrimă i se prelinse încet pe obraz, lăsând o dâră strălucitoare în lumina prafului din cameră.
— Tu nu înțelegi, Elenuța… zise ea, privind spre holul gol unde haina lui Barbu încă mai atârna în cuier. Când ești cu cineva atâția ani, fiecare colț de cameră are o voce. Dimineața, auzeam radioul pornit în bucătărie și pașii lui târșâiți. Știam exact când pune ibricul pe foc. Acum, când mă trezesc, e o tăcere care mă strânge de gât. Îmi pocnesc pereții, aud ceasul din perete parbă bătând tot mai tare și simt că mă sufoc. Singurătatea asta e ca o cameră fără uși.
Elena se așeză pe covor, sprijinindu-și capul de genunchii mamei sale, exact așa cum făcea când era copil și se temea de furtună.
— Știu, mamă. Știu că tata a lăsat un gol uriaș. Nimeni și nimic nu-l poate înlocui pe tata. Dar liniștea asta nu trebuie să fie un dușman. Poate că e doar modul casei de a-și trage sufletul după atâta suferință.
— Dar mie mi-e frică de noapte, șopti Ana, plecându-și capul. Noaptea se lasă un întuneric atât de greu… Mă uit la locul lui din pat și mi se pare că dacă închid ochii, mă pierd și eu. Am trăit pentru el, pentru voi. Acum că el s-a dus, iar voi aveți casele voastre, viețile voastre la oraș… ce mai rămâne din mine? O bătrână care așteaptă să treacă ziua.
Elena se ridică și o privi drept în ochi, cu o hotărâre blândă.
— Rămâi tu, mamă. Rămâne femeia care a crescut doi copii, care a ținut o casă întreagă, care a citit sute de cărți și care mai are încă atâtea de spus. N-o să te lăsăm singură în întuneric. Uite, am vorbit și cu Radu. Ne-am gândit… ce-ar fi să te muți o perioadă la noi, la oraș? Copiii abia așteaptă să le povestești despre cum era pe vremea ta.
Ana zâmbi trist, mângâind părul fiicei sale.
— Ești un suflet bun, draga mea. Dar pomul bătrân nu se mai mută din pământul lui. Dacă plec de aici, simt că-l părăsesc și pe el. Aici e viața mea, aici sunt trandafirii pe care i-am plantat împreună, aici e masa la care am plâns și am râs. La oraș… la oraș m-aș simți ca o pasăre în colivie, privind la betoane. Tot singură aș fi, chiar și înconjurată de oameni.
Elena oftă, înțelegând încăpățânarea tipică a mamei sale, o încăpățânare născută din demnitate și atașament profund.
— Atunci, dacă rămâi aici, schimbăm regulile, zise Elena cu un ton mai vioi, încercând să alunge norul de tristețe. Nu te las să te îngropi în amintiri. De săptămâna viitoare, vin în fiecare marți și joi după serviciu. Gătim împreună, mergem la plimbare în parc, recondiționăm grădina de flori a tatei. Iar în weekend, aduc copiii. O să fie atâta larmă în curtea asta, că o să-ți fie dor de liniște!
Ana pufni scurt în râs, un sunet firav, dar care aduse o scânteie de viață în camera cufundată în penumbră.
— Larmă, zici? Ei, larma copiilor e binecuvântare… Dar când plecați? Când se închide poarta și rămân doar eu cu ceasul?
— Când se închide poarta, o să știi că noi ne întoarcem, mamă. Și mai e ceva, zise Elena, ridicându-se și mergând spre hol.
Se întoarse după un minut ținând în brațe un ghemotoc de blană albă, cu urechi clăpăuge și ochi ca două mure negre. Era un cățeluș mic, un maidanez adunat de pe străzi cu doar o zi în urmă. Cățelușul scoase un scheunat subțire și începu să dea mărunt din coadă, mirosind aerul din încăpere.
Ana duse mâna la gură, surprinsă.
— El e ghemotocul care o să aibă grijă să nu mai fie liniște, zise Elena, așezând cu grijă cățelul în poala mamei sale. Îl cheamă Puf. N-are nicio vină pe lumea asta, a fost abandonat. Are nevoie de cineva care să-l hrănească, să-i vorbească și să-i țină de cald noaptea. M-am gândit că vă puteți ajuta reciproc.
Cățelușul se ghemui imediat pe fusta neagră de doliu a Anei, căutându-i căldura palmelor. Cu o ezitare plină de emoție, Ana coborî mâna și îi mângâie blana moale, fină ca mătasea. Cățelul îi linse scurt degetele, iar Ana simți cum o căldură subtilă, aproape uitată, îi inundă pieptul.
— E atât de mic… șopti ea, iar ochii i se umplură din nou de lacrimi, dar de data aceasta erau lacrimi de eliberare. Barbu iubea câinii. Mereu spunea că un suflet curat în curte îți ține casa vie.
— Vezi? spuse Elena, așezându-se pe brațul fotoliului și îmbrățișând-o strâns de pe la spate. Tata e încă aici, prin tot ce v-a învățat și prin toată dragostea pe care a lăsat-o în tine. Singurătatea e doar o perdea, mamă. Trebuie doar să ai curajul să o dai la o parte ca să vezi că viața continuă. N-o să fie ușor, o să mai plângem, o să ne fie dor de el în fiecare zi… dar o să învățăm să pășim din nou. Împreună.
Ana își lăsă capul pe spate, sprijinindu-se de fiica ei. Pentru prima dată în ultimele trei săptămâni, aerul din casă nu mai părea atât de greu de respirat. Liniștea nu mai era o amenințare, ci devenise un spațiu calm în care mângâierea unui cățel și strângerea de mână a fiicei sale creau o nouă ancoră în realitate.
— Împreună, mamă… șopti și Ana, strângând cățelul la piept și privind spre fereastră, unde soarele reușise, în sfârșit, să străpungă perdelele vechi.