Treceți la conținutul principal Solicitați un link
Moștenire cu condiții – stați aici toți 4 frați timp de 1 an
Soarele de iulie batea depărtat peste tabla încinsă a casei bătrânești din Amărăștii de Jos. În bătătură, sub bolta de viță care abia își mijea strugurii acri, aerul era gros, de-l tăiai cu securescu. Pe prispa de ciment stăteau ei: Marin, Sabin, Titi și mândra de Lenuța. Patru frați, strânși grămadă la un loc cum nu mai fuseseră de la pomană de șapte ani a lu’ tata-su.
La mijlocul mesei din lemn de nuc, mușcată de carii, stătea o hârtie albă, curată, semnată și ștampilată de notarul de la oraș. Testamentul lu’ mama-mare.
Marin, cel mai mare dintre frați, om trecut de patruzeci de ani, cu palmele bătătorite de coada sapei și cu fruntea mereu încrețită de griji, își dădu pălăria pe ceafă și scuipă scurt în țărână.
— Păi fusei io fraier să stau cu voi sub acoperișu’ ăsta un an de zile pentru curtea lu’ mama-mare?! izbucni el, izbind cu palma în masă de dădură paharele în lături. Io am rostul meu la cuscri, am porcii de hrănit, am solarul! Să las io totul baltă ca să vă văd mutrele în fiecare zi?
Sabin, care se mutase la Craiova de zece ani și se credea mai domn, își potrivi gulerul cămășii, deși asuda ca un cal la arat. Îl privi de sus, cu oțet în glas:
— Taci dracu din gură, mă Marine, că dacă pleci amuși, pierdem averea toți patru din cauza ta! Crezi că mie-mi place să-ți aud sforăitul de tractor în fiecare noapte? Dar casa asta valorează milioane pe piață, are teren la șosea, mănânce-te câinii de nătâng!
— Păi o valora, Sabine, dar baba fu afurisită și când lăsă cu limbă de moarte! interveni Titi, cel mai mic, care până atunci roadea la o unghie, sprijinit de tocul ușii. Cum dracu să stăm noi patru la un loc? Păi noi ne luăm de gât de la prima mămăligă! Nu vă aduceți aminte când fuse treaba cu cazanul de țuică, de-mi luarăți partea mea de cazan și-o vândurăți la fier vechi?
Lenuța, singura fată și cea mai aprigă la gură dintre toți, se ridică în picioare, punându-și mâinile în șolduri. Călcă apăsat pe dușumeaua prispei, de scârțâiră scândurile ca la cutremur.
— Ia mai tăceți, mă, nepricopsiților! strigă ea, de se auzi până la vecina Floarea, peste gard. Vă certarăți pe țuică, vă certarăți pe pământul de la baltă, iar acum vă găsiți să faceți pe nebunii? Baba n-a fost proastă! Știa ea de ce puse clauza asta în testament. Vrù să ne vadă dacă mai suntem frați ori ba. Dacă pleacă unul, notarul zise clar: casa se donează la primărie și face ăla azil de bătrâni aici! Vreți să râdă tot satul de noi? Să zică lumea că ne dăduserăm în cap pentru patru camere și-un pătul?
— Ei, aș! Mută-te tu aici, Lenuțo, cu bărbat-tu ăla bleg, de nu știe nici să țină securea în mână! mormăi Marin, aprinzându-și o țigară cu mâna tremurândă. Io nu pot, auziși? Să stau io cu Sabin în cameră? Păi ăsta, dacă-i intră o muscă pe geam, cheamă salvarea! A uitat când mânca corcodușe verzi din pom și fugea desculț prin urzici? Acum e mare director la oraș, se dă cu parfum de miroase a farmacie!
Sabin sări ca ars de pe scaun, cu ochii ieșiți din orbite.
— Mă Marine, nu mă mai lua tu pe mine cu „corcodușele”, auziși? Că io învățai carte, nu stăpânii doar drumul oilor ca tine! Și dacă stau aici un an, stau pentru memoria lu’ mama-mare, nu pentru tine! Dar tu ești căpățânos, ca tot olteanul care crede că le știe pe toate! Dacă ai plecat acum pe poartă, jur că te dau în judecată de te merg fulgii!
— Să mă dai! Să mă dai, că n-ai ce-mi lua! Se vede de la o poștă că ești sânge din neamul lu’ bunicu-tău, ăl bătrân, care dăduse în judecată și primarul pentru un prun! strigă Marin, ridicându-se și el.
Titi începu să râdă cu gura până la urechi, deși situația era de plâns.
— Păi și prunul ăla tot uscat era, mă! Ce vă mai certați, măi fraților… Ia priviți la ușa asta. Mama-mare o încuia mereu cu zăvorul când pleca la biserică, de frică să nu-i luăm dulceața de smochine. Și acum, uite, ne încuie ea pe toți înăuntru, de dincolo de groapă!
Cuvintele lui Titi aduseră o secundă de tăcere. O muscă mare și bătăioasă se izbi de câteva ori de geamul prăfuit al bucătăriei de vară. Cei patru frați se priviră. În ciuda rânjetelor și a vorbelor grele, în ochii fiecăruia se vedea aceeași umbră: amintirea bunicăi Ioana, o femeie măruntă, dar dreaptă ca un fus, care ținuse toată familia cu fierul și cu vorba dulce, după caz.
Lenuța se așeză înapoi pe scaun și își șterse o lacrimă discretă, deși vocea îi rămase la fel de aspră.
— Mă… ea ne crescu pe toți pe prispă-asta. Ne dădea bucăți de turtă caldă cu zahăr pe deasupra. Voi nu vă mai aduceți aminte? Când se îmbolnăvi Marin de plămâni, Sabin alergă pe jos până la Segarcea, pe viscol, să-i aducă doctorul. Atunci nu mai fuseși domn, Sabine? Nu mai ținurăși cont că-ți îngheață picioarele?
Sabin lăsă privirea în pământ. Își trecu mâna prin păr, stingherit. Marin se uită pe furiș la fratele lui mai mic, apoi pufni a neputință și se așeză înapoi pe bancă, sprijinindu-și coatele pe genunchi.
— Fuse viscol mare atunci… șopti Marin, cu vocea dintr-odată mai moale, pierzându-și din asprimea de mai devreme. Coborâseră lupii până la marginea pădurii.
— Fuse… confirmă Sabin, abia auzit. Și tu, Marine, după ce te făcuși bine, îmi dăduși mie briceagul tău ăl bun, cu prăsele de corn de cerb. Încă-l mai am în sertar la oraș.
Titi se apropie de masă și puse mâna pe testamentul lu’ mama-mare.
— No, păi atunci ce facem? O lăsăm pe bătrână să se răsucească în mormânt ori arătăm că avem sânge de olteni și rezistăm un an de zile fără să ne dăm la cap? Că doar nu suntem muieri să ne speriem de-o iarnă și-o vară sub același acoperiș.
Marin se uită lung la cei trei. Își dădu seama că, în ciuda anilor care trecuseră și a distanțelor care îi separaseră, erau făcuți din aceleași rădăcini, tari și noduroase ca via din curte.
— Bine, mă! zise Marin, ridicând fruntea și privindu-i pe rând. Rămânem! Dar facem rânduială ca la carte. Sabin, tu cureți cartofii, că ai mâini de domn și nu te murdărești prea tare. Titi, tu aduci lemnele, că ești tânăr și ai vână. Lenuțo, tu faci mâncarea, că la tine e gustul lu’ mama-mare. Iar io… io mă ocup de vie și de curte, că pe astea le știu cel mai bine.
— Și dacă te aud sforăind, Marine?
— Dacă mă auzi, te muți în pătul, Sabine! Că acolo aerul e curat și-ți face bine la plămânii ăia de orășean!
Râseră toți patru, un râs sincer care spălă, măcar pentru o clipă, veninul adunat în atâția ani de tăcere. Soarele începea să asfințească peste Amărăștii de Jos, lungind umbrele casei bătrânești. Testul abia începea, iar anul avea să fie lung și plin de scântei, dar sub bolta de viță, frații erau, în sfârșit, din nou acasă.