La ziua de șaizeci de ani a mamei, sora mea își pusese poșeta pe scaunul de lângă soțul meu. „Tu stai mai bine la capăt, că ajuți la farfurii”, mi-a spus. În rochia ei verde arăta la fel de sigură pe ea ca în seara în care îmi spusese că se vede cu logodnicul meu de atunci.
Între timp trecuseră cinci ani. Eu îl întâlnisem pe Vlad și învățasem să vorbesc iar la mese de familie fără să verific pe cine privește cineva. Mi-am tras scaunul la capăt. Sora mea a întrebat-o în gura mare pe mama dacă nu păream supărată.
Vlad și-a luat farfuria și a venit lângă mine. A mutat un singur scaun, cu zgomotul acela imposibil de ascuns când picioarele de lemn sar peste rosturile din gresie. Pentru o clipă s-au oprit și copiii din alergat.
Mama a venit cu tortul, a privit locul gol și a rămas cu el în brațe. „De când vă pun eu una lângă alta și aștept să văd care se descurcă mai bine?” a întrebat. Nimeni nu știa dacă voia un răspuns. Așa că i l-am dat eu. „Din clasa a patra, de la concursul de recitat.”
Sora mea s-a uitat la mine peste lumânări. Își amintea același concurs, numai că în povestea ei eu câștigasem, iar mama o pusese să repete poezia în fața musafirilor până seara târziu. Nu vorbiserăm niciodată despre cealaltă jumătate a întâmplării.
Am tăiat tortul în bucătărie, toate trei. Când ne-am întors, Vlad lăsase scaunul surorii mele liber lângă mine. S-a așezat fără să ceară voie și mi-a dat vișina de pe felia ei, cum făcea înainte de clasa a patra. A fost întâia cină după mulți ani la care nimeni n-a mai numărat cine ce primise.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.