Matei își pregătise fularul cu o seară înainte și îl pusese pe spătar, lângă geacă. Avea zece ani și trecea printr-un tratament greu, iar familia învățase să nu mai promită lucruri pe care nu le putea controla. O zi la stadion fusese dorința lui repetată la fiecare vizită a bunicului.
Cu acordul medicilor și cu toate pregătirile necesare, părinții au ales un meci la care putea ajunge și pleca ușor. Tatăl, Răzvan, a cumpărat biletele fără să-i spună că trimisese clubului o scrisoare. Ceruse doar un mesaj de încurajare, dacă se poate.
În pauză, pe ecran a apărut numele băiatului. Crainicul l-a salutat, iar Matei și-a ridicat fularul atât de repede încât mama a început să râdă și să plângă în același timp. Apoi vocea din difuzoare le-a cerut să se întoarcă spre scările tribunei.
Un fost jucător cobora spre ei. Răzvan nu l-a recunoscut întâi ca sportiv, ci ca pe fratele cu care nu mai vorbise de doisprezece ani. Se despărțiseră după moartea tatălui lor și o ceartă despre o casă. Matei îl văzuse doar în fotografii tăiate la margine.
Clubul primise scrisoarea prin fundația pentru care lucra fostul jucător. Acesta înțelesese cine este copilul și ceruse voie mamei să vină, fără să știe dacă fratele îl va primi. Nu avea un leac și nu promitea miracole. Avea o minge semnată și dorința de a nu mai lipsi.
Răzvan a rămas o clipă nemișcat, apoi și-a tras fratele aproape. Matei nu înțelegea de ce adulții plâng la un meci fără goluri. Le-a pus mingea între ei și a cerut o fotografie în care să încapă toată lumea. Mama a apăsat pe ecran cu mâna tremurândă.
Au continuat tratamentul și zilele grele nu au dispărut. În fotografia de pe noptieră, însă, băiatul avea de o parte tatăl și de cealaltă unchiul. Când îl suna săptămânal, nu îl întreba despre moștenire. Îl întreba ce meci vor privi împreună.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.