La balul de iarnă al castelului, Ana purta o rochie vișinie pe care mama o reparase la lumina ferestrei. Era fiica unui muzician și fusese invitată împreună cu ceilalți oameni care ajutaseră la organizare. În jurul ei se vorbea despre avere, nume și căsătorii potrivite.
Prințul Victor stătea lângă o coloană, ascultând orchestra. Își pierduse vederea cu câțiva ani înainte și învățase să recunoască oamenii după pași și voce. Mulți invitați îi vorbeau exagerat de tare. Niciuna dintre tinerele prezentate nu-l întrebase dacă vrea să danseze.
Ana a auzit un vals cântat prea repede și a zâmbit. Victor s-a întors spre vocea ei și a întrebat ce găsește amuzant. Fata i-a spus că violonistul se grăbește ca și cum ar avea un tren de prins. Prințul a râs pentru prima dată în seara aceea.
Ea și-a întins mâna și l-a invitat la dans. Nu l-a tras de braț și nu a cerut aplauze pentru curajul ei. L-a întrebat doar cum îi este mai ușor să pornească. În jur, câteva conversații s-au oprit, iar muzicienii au lăsat valsul să respire.
În timpul dansului au vorbit despre sunetele castelului, nu despre boală. Ana i-a povestit cum scârțâie treapta de lângă bibliotecă. Victor i-a spus că o știe și că de acolo recunoaște mereu cine încearcă să plece fără să-și ia rămas-bun.
La sfârșit, una dintre doamne a lăudat-o pe fată pentru mila arătată. Ana a răspuns că fusese un dans, nu o faptă de caritate. Victor a rugat orchestra să mai cânte o dată piesa. De data aceasta nu s-a mai prefăcut nimeni că nu observă mâna lui întinsă.
Ana nu a devenit prințesă în noaptea aceea și vederea lui Victor nu s-a întors printr-un miracol. Au început să se întâlnească la repetițiile orchestrei. Într-o lume care îi redusese pe fiecare la ce îi lipsea, găsiseră pe cineva curios să afle ce aveau de oferit.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.