Spălam husa fotoliului când l-am auzit pe cumnatul meu spunând că nu pricepe de ce avem nevoie de încă o persoană vinerea. „Doina oricum stă acasă”, i-a zis fratelui său. La mine ajunsese numai jumătate din propoziție, dar la socrul meu ajunsese toată.
De șapte ani îi împărțeam diminețile în bucăți mici. Mai întâi cafeaua lângă geam, apoi exercițiile lăsate de kinetoterapeut, după aceea ziarul. Îi plăceau careurile cu litere mari. Vinerea voiam să mă întorc la croitorie pentru jumătate de zi.
S-a auzit clopoțelul de alamă. De obicei suna o singură dată. Acum nu s-a oprit până n-am ajuns toți patru în cameră. Pe genunchii bătrânului era un calendar de perete pe care credeam că îl folosește ca să nu uite ce zi este.
Încercuise fiecare vineri în care atelierul mă chemase și refuzasem. Lângă un cerc scria „paltonul verde”. Femeia din blocul vecin mă rugase să-i refac un palton și, în ziua în care i-am înapoiat materialul, plânsesem în bucătărie.
„Alegeți-vă vinerea”, le-a spus băieților. Cumnatul meu a încercat să facă o glumă. Bătrânul i-a pus pixul în mână și a așteptat. Pe primul pătrat liber a apărut numele lui. Soțul meu l-a completat pe următorul.
În prima vineri la atelier m-a sunat cumnatul la unsprezece și zece. Își uitase ochelarii acasă și nu vedea definiția de la trei vertical. Am râs cu telefonul între umăr și obraz, fără să ridic piciorul de pe pedala mașinii. La prânz mi-a trimis o poză cu întregul careu rezolvat.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.